Nu îmi plac…

… umbrelele.
Nu mi-au plăcut niciodată. Nu le găsesc nici utile nici estetice.
Dacă plouă, cu umbrelă sau fără, coafura oricum nu rezistă.
Dacă ploua – deci ploaie, nu doi stropi ici colo – oricum apa ajunge la piele, chit că începe de la picioare, şi urcă frumuşel, şi poate părul rămâne uscat (deci nu coafat!).
Aşa că, nu-mi plac nici oamenii cu umbrele. Cei pitiţi sub o umbrelă minusculă sub care chiar cred că sunt feriţi de ceva – vânt sau ploaie când obiectul ăla e mai mult de formă. Sunt, mai degrabă, feriţi de alţi oameni. Ascunşi sub umbrele, grăbiţi şi absorbiţi de prea multele griji trec absenţi prin lume. Umbrelele se ciocnesc, oamenii se feresc şi… merg mai departe. Solitari.
Nu-mi plac umbrelele. Nu apără de ploaie. Apără de oameni, poate. Însă nu cred că într-un sens bun.
În schimb, îmi place ploaia. N-am iubit-o, ani la rând. Binele, frumosul, entuziasmul, bucuria, toate erau asociate cu soarele, cu cerul senin. Ploaia însemna tristeţe. Înseamnă şi acum. Dar mai înseamnă şi melancolie, analiză, profunzime sau zbucium sufletesc. Acum nu mai fug de ceea ce e ploaia. Stropii reci alină. Mângâie. Ploaia nu mai înseamnă acum apa care-mi udă părul… sau piedică în a face ceea ce doresc. Ploaia înseamnă cumva natura contopită cu stare de spirit. Înţelegere. Complicitate.
De ce ne sperie ploaia? De ce ne-ascundem, ne ferim când stropii de apă ne ating? Până la urmă, e doar apă. Şi ce dacă hainele se udă? Sunt doar haine. Şi ce dacă coafura nu rezistă? Nimic nu-i făcut să reziste etern, oricum. Şi ce dacă ieşim din tipare, dacă nu ne aliniem regulilor? Chiar suntem însemnaţi cu spiritul ăla de turmă?
Dincolo de privirile critice sau dezaprobatoare ale oamenilor, o plimbare prin ploaie e ca o eliberare dintr-o strânsoare care, deşi ne deranjează, nu ne obosim s-o slăbim…