De ce scriem?

De ce scriem pe bloguri?
N-o facem doar pentru a înşira gânduri, c-asta ne face să ne simţim bine. Dacă ar fi aşa, am scrie pe hârtie. Sau în electronic dar privat, neîmpărtăşit cu lumea.
Scriem pentru a capta atenţie. Pentru a ne ridica în ochii altora. Ca să primim aprecieri. Confirmări. Ca să câştigăm încredere în noi. Probabil că o să sune dur dar cred că – într-o anumită măsură – scriem pe bloguri ca să obţinem ceva ce nu putem obţine în viaţa de zi cu zi. Şi-aici intervine, cauzator, o altă întrebare. Cât suntem noi, cei din viaţa reală pe bloguri şi cât suntem altceva? Cât e sinceritate şi cât aparenţă? Cât reuşim să ne arătăm aşa cum suntem şi cât ne străduim să adăugăm persoanei noastre virtuale calităţi şi realizări şi puncte tari şi… etc.?
Unii scriu având o înclinaţie spre scris… şi ies din degetele lor versuri sau cuvinte frumos meşteşugite… artiştii… e ok, mi se pare o cale facilă de-a împărtăşi cu alţii sensibilitatea ce curge prin vene…
Alţii scriu pentru a-şi plânge/ridica în slăvi trăirile, pentru a-şi pune pe tapet iubirile. Simt nevoia, probabil, de înţelegere, compasiune, poate apropiere.
Alţii scriu, poate, din plictiseala. Sau se cred suficient de interesanţi încât să-şi expună propriile păreri… Sunt cei ce nu vorbesc, în mod special, de viaţa lor intimă, ci dezbat subiecte – de la banalităţi la mari problematizări…
Alţii scriu doar pentru a se afla în trend… trece moda, se pierd şi ei…
De fapt, n-am o problema cu nici un om care simte nevoia să scrie. Să o facă, domle’, cred că este – încă – destul loc pentru toată lumea în virtual. Sau, dacă devine înghesuit, e întotdeauna posibilitate de triere, de alegere sau eliminare a ceea ce convine, place sau nu. În asta cred că constă atractivitatea virtualului. Îţi oferă infinite variante şi tot atâtea posibilităţi de alegere.
Problema mea e cu falşii internetului… cu cei ce-şi crează identităţi false – poveşti false, vieţi false – şi devin omniprezenţi şi atotştiutori, şi dau sfaturi, şi găsesc soluţii, şi se dau interesanţi, cuceritori, şi, şi… toată existenţa lor bazându-se pe falsitate. Băi, ce nevoie ai să te transformi în ceva ce nu eşti, ceva ce n-ai să fii? Astea-s chestiile care aduc mari satisfacţii şi te fac să te simţi ” tare „? Sau, prea multele frustrări trebuie să se elibereze cumva şi asta e calea simplă? Unii fac treaba asta pentru a-şi acoperi o nevoie nesatisfăcută altfel. Dar sunt şi cei ce-o fac conştient, în mod voit, pentru a se „juca” intenţionat cu alţii… pentru că, poate, doar răutatea gratuită, premeditată, hrăneşte un eu interior bolnav…
Eu… de ce scriu eu… e un exerciţiu de sinceritate nu extrem de simplu. Mi-a plăcut întotdeauna să scriu, de la 14 ani când am început primul jurnal şi-am continuat aşa mereu… s-au adunat multe caiete cu scris haotic de mână… plin cu banalităţi, desigur, cu superficialităţi şi problematizări extreme ale lucrurilor mărunte. Apoi, în virtual, am început să scriu – cu mulţi ani în urmă – pentru a socializa şi interacţiona. Pentru a vedea cum reacţionează alţii la ceea ce îmi trece mie prin cap. Cred că asta fac şi acum. Scriu şi pentru că, de multe ori, sunt lucruri care mă preocupă şi nu găsesc în viaţa de dincolo de virtual răspunsurile sau oamenii cu care să le pot discuta.
Şi mai e un aspect… îmi dau seama de el, ştiu că nu e o chestie pozitivă şi, totuşi, trebuie să o recunosc. Să mi-o recunosc mie, e chiar greu. Dar asta e. Mă dezobişnuiesc – sau poate, mă satur – să socializez cu oamenii. Nu ştiu exact care e cauza. Însă am tot mai puţină răbdare, tot mai puţină deschidere, tot mai puţină dorinţă de-a socializa. Poveştile tip ce mai faci, ce-ai mai făcut, cum eşti, unde pleci în vacanţă, când mai faci un copil, etc, mă plictisesc şi obosesc. Celelalte discuţii, pe care le-aş vrea purtate rămân, de cele mai multe ori, fără partener de discuţie. Mi se par tot mai greu de găsit oameni cu care să poţi sta de vorbă, de dragul de-a dezbate un subiect. Şi aşa că prefer discuţiile din virtual pentru că-mi dau măcar posibilitatea de-a stabili ritmul, pentru că nu mi se cere, nu mi se impune… e ciudat, fug de oameni şi, în acelaşi timp, înspre oameni…
Voi, de ce scrieti?