De ce citim?

De ce scriem pe bloguri, am înţeles. Într-o anumită măsură, măcar.
Dar de ce citim bloguri?
N-o facem doar pentru plăcerea de-a lectura, în cazul ăsta ne-ar fi suficiente cărţile – pentru care oricum nu dispunem de suficient timp încât să putem spune ” da, am citit tot ce putea fi citit!”. Citim bloguri pentru că avem prea mult timp la dispoziţie? Sau pentru că ne lipseşte apropierea de oameni şi blogul e o cale facilă? Citim pentru a învăţa lucruri noi, citim pentru a relaţiona? Citim din plictiseală sau curiozitate? Citim bloguri pentru că aşa e la moda?

Observ mult pe bloguri vehiculându-se ideea de prietenie. Prietenie virtuală. Înfiripata, crescută, înflorită în urma relaţionării blogger – cititor. Prietenii aproape instantanee, formate cu o uşurinţă greu de înţeles. Prietenii ridicate mult în slăvi. Catalogate drept profunde, reale, totale. Eterne.

Ok, înţeleg perfect nevoia oamenilor de-a relaţiona. Înţeleg perfect că, în mediul ăsta virtual, se pot întâlni oameni frumoşi, oameni deosebiţi, înţeleg că se pot schimba păreri, că se pot trage învăţăminte din experienţele împărtăşite, înţeleg că te poţi simţi „pe aceeaşi lungime de undă” cu cineva însă… de aici şi până a declara că s-a format o prietenie, mi se pare cale extrem de lungă. Sau, poate nu mai înţeleg eu noţiunea de prieten.
Mie mi se pare că cuvântul prietenie e folosit pentru a exprima relaţii care n-au nici o legatură cu ceea ce ar trebui să însemne. Că e folosit prea uşor, prea de multe ori. Deci nu, nu cred în prietenii virtuale. Nu cred în relaţii contruite pe baza unor păreri formate într-un mod controlat. Cum poţi numi prieten un om pe care nu-l cunoşti, un om căruia îi ştii doar faţa pe care el a preferat să ţi-o arate? E de-ajuns, pentru o prietenie, să simţi că omul acela, care te citeşte, te înţelege şi e în acord cu părerile tale?

Da, cred că, în timp, se pot crea relaţii în virtual. Cred că poate fi vorba de multe lucruri – de admiraţie, de acceptare, de complicitate, atracţia faţă de nou, faţă de ceva diferit, poate amiciţie, etc. Dar e mult să spui că e vorba de prietenie.
Oamenii se refugiază în aşa zisele prietenii virtuale pentru că nu au timp sau nu le pot avea în viaţa reală?

Prietenia virtuală e un motiv pentru care citim şi scriem pe bloguri, motiv pentru care interacţionăm virtual?

De ce citesc eu? Citesc multe bloguri. E al treilea blog pe care-l am de când am descoperit „mirajul” virtualului. În timpul ăsta am citit multe bloguri. Pe unele regulat, pe altele fugitiv. Cu unii oameni am simţit că e posibilă încălcarea barierei care stabileşte limita de apropiere, pe alţii i-am perceput, mereu, doar prin prisma a ceea ce scriu. Am descoperit oameni frumoşi, oameni care m-au încântat, oameni care m-au impresionat prin felul în care simt sau îşi trăiesc viaţa, am găsit oameni cu care am simţit că simpatizez, oameni în care am regăsit propriile mele trăiri. Însă până la a spune că e vorba de prietenie, e mult. Foarte mult. Personal cred că, dacă ajungi, în viaţă, să ai un singur prieten, cu adevărat, e mare lucru.

Blogurile din lista mea le citesc constant, aproape zilnic. Sunt mai multe motive pentru care o fac, cred. Cu siguranţă, în primul rând, îmi lipsesc nişte lucruri în viaţă reală. Nu lucruri, oameni. 🙂 Citesc pentru a cunoaşte puncte de vedere diferite şi, astfel, pentru a mă cunoaşte pe mine mai bine. Citesc oameni pe care-i simt superiori că inteligenţă încercând să mă tratez de auto suficienţă, limitare, etc., citesc oameni pe care-i simt trăindu-şi experienţele într-un mod asemănător mie şi asta îmi dă un sentiment de ne-singurătate reconfortant… Citesc pentru că-mi face plăcere să citesc. Pentru că mi se pare interesant ceea ce au oamenii de spus.

Oamenii pe care-i citiţi, de ce-i citiţi?