Început de februarie, început de depresie

Știu, titlul sună un pic cam dur și e – sper – nu chiar aproape de realitate dar… ahh, aș putea să șterg din calendar – bine, doar din calendarul vieții mele, să nu vă vitregesc și pe voi – luna februarie? Aș face-o, într-o clipită, n-aș sta deloc pe gânduri. Pentru mine, e luna cea mai grea din an. Din toate punctele de vedere. Dacă luna decembrie a trecut într-o goană și-n luna ianuarie am făcut față iernii cu forțele încă capabile să țină piept tuturor sentimentelor care sălășluiesc în mine, potrivnice iernii, în luna februarie toate resursele sunt epuizate și mă simt complet dezarmată în fața unei realități crude, vitrege și reci. Deși e o lună scurtă mie mi se pare cea mai lungă din an. Cea mai nedorită. Cea mai greu de trecut. Aș vrea să pun capul pe-o pernă și să mă trezesc în prima zi de martie, așa, deodată cu primul ghiocel ce-și ițește capul din zăpadă. Luna februarie mă apasă, mă constrânge, mă obosește și-mi dă o stare de sfârșeală cumplită. Nu e viață, nu e entuziasm, nu e speranță. Nu e. Nimic nu e.
Și singura alinare mi-e gândul c-o să treacă. Știu că o să treacă. Da, o să treacă chiar fără vreo depresie. Și nu pentru că n-aș avea înaintea mea terenul extrem de propice pentru așa ceva ci pentru că… nu-mi permit o depresie. Că mi-e sufletul hoinar printre aburii cerului dar mi-s picioarele țintuite în țărâna înghețată a realității. Și-atunci, nu e loc de depresii, de pauze de viață, de amânări sau amăgiri. Și-or fi, toate, așa cum trebuie să fie, cine-s eu să le judec. Dar… mai zic și eu, că poate așa trece mai repede, mai ușor, mai… mai nu știu cum dar, să treacă.