Hoinar prin Timişoara…

Absenţa de pe blog mi-e, cumva, motivată… zilele trecute am hoinărit puţin prin Timişoara. A fost prima mea vizită în oraşul de pe Bega şi, recunosc, aşteptările mi-erau destul de mari. N-au fost înşelate.
N-am avut timp să simt oraşul în profunzimea lui, să mă confund cu trecătorii pe care-i întâlneam pe stradă şi să-l cunosc dintr-o astfel de perspectivă însă, deşi vremea a fost capricioasă, ba ploaie, ba vânt ascuţit, ba soare, mi-au rămas în minte câteva locuri cu adevărat frumoase. Cert e că România are multe de oferit. Şi de arătat.
Catedrala Mitropolitană e – încep cu ea pentru că se zice că e un etalon al oraşului – maiestuoasă, sobră şi rece, impunând spiritului meditaţia. Interiorul mi-a plăcut în mod special.
Parcurile, cred, sunt ceea ce are Timişoara mai frumos. Sunt multe, extrem de verzi, întinse, curate şi frumos ornamentate. Mi-au adus aminte de întinderile verzi ale Londrei sau de disciplina din parcurile Vienei. Parcurile Timişoarei – în vreo patru m-am plimbat eu – respirau prospeţime, viaţă şi… romantism.
Clădirile, străzile, îmbinările între vechi şi nou, între splendori arhitecturale din alte secole şi minuni ale ştiinţei, sentimentul că te afli într-un oraş medieval înzestrat – cumva neînţeles – cu tot ceea ce înseamnă tehnologie.
Oamenii… pe oameni i-am văzut grăbiţi, ocupaţi cu propriile probleme, nu atât de deschişi şi ospitalieri pe cât mă aşteptam.
Desigur, astea nu-s concluzii ci doar simple prime impresii, bazate pe subiectivism, e clar.
Timioara e un oraş frumos. Vă arăt un pic. 🙂