Talente, sentimente

Nu m-am simțit niciodată un om îndemânatic. Drept e că nici unul împiedicat, de altfel. Mai degrabă, undeva pe la mijloc, cum e mai rău, nici prea puțin să n-am nici o treabă cu lumea asta, nici destul de mult cât să excelez. În copilărie, adolescență, lucrul manual era un must clar pe lista îndeletnicirilor obligatorii. Mi-aduc aminte că aveam ore de lucru manual la școala generală și acolo coseam, brodam, croșetam, călcam, etc… acasă, tricotam. Mi se părea, dintre toate, cel mai ușor. Două andrele, niște gheme de ață și ieșea, musai, ceva din mâinile mele. Știu că alesesem tricotatul în detrimentul croșetării de mileuri sau a brodării de goblenuri pentru că-mi permitea să fac și altceva între timp, să citesc o carte sau să mă uit la tv. E o îndeletnicire pe care o reiau din când în când, mai fac câte ceva apoi o las baltă. Ultima oară am tricotat în toamnă fusta pentru SkirtBike Cluj. Nimic deosebit, nu mare talent, nu modele spectaculoase. Doar cât să zic că știu și eu să fac ceva.

[singlepic id=10 w=320 h=240 float=center]

Nu știu dacă mi-aș fi dorit neapărat să am talent la chestii realizate manual – chiar într-o vreme în care handmade-ul câștigă destul de mult teren – însă știu că mă întreb cum reușesc alți oameni, de unde le vine îndemânarea, înclinația, inspirația.

Unul dintre oamenii ăștia pe care eu îi admir pentru ceea ce iese din mâinile lor e prietena mea, Anca, mai scriam despre ea aici, anul trecut, când m-a surprins cu un cadou ce mi-a mers direct la suflet (și anul ăsta, de ziua mea, a comis-o iar, ajungând acolo, direct la țintă, și lăsându-mă fără cuvinte). Ea a descoperit relativ recent, în ultimii ani, că i-ar plăcea să-i dea formă imaginației bogate pe care o are și s-a pus pe treabă, împărțindu-se între meseriile de mamă, soție, om de bancă și pasiunea care-i dă avânt, o entuziasmează și o ajută să creeze niște lucrușoare absolut minunate. Eu sunt, sincer, impresionată mereu de progresul pe care-l face, de atenția pe care o dă detaliilor, de acuratețea cu care lucrează, de faptul că nu face rabat de la calitate și oricât ar fi de mici sau complicate obiectele pe care le lucrează, ține mult ca ele să fie realizate cu atenție, fără cusur. Cu drag, cu pasiune.

Aproape că a venit vremea mărțișoarelor și Anca are de toate, ia uitați-vă ce frumoase sunt…

[singlepic id=6 w=320 h=240 float=center]

… pentru fetițele de la grădinița Puștiului, micuțe figurile Minnie Mouse…

[singlepic id=11 w=320 h=240 float=center]

… și pentru Marc, neapărat, un Mickey, deja e adjudecat!

[singlepic id=7 w=320 h=240 float=center]

… ghiocei, floricele, buburuze… toate vesele, colorate, numai bune de chemat primăvara…

[singlepic id=8 w=320 h=240 float=center]

… și mai sunt, multe, multe altele, în curând aici, pe blogul ei, la niște prețuri atât de mici încât te întrebi dacă toată munca aia minuțioasă merită efortul depus. Prietena mea spune că da. Pentru că dincolo de toate, e satisfacția lucrului făcut cu drag, și făcut bine, a pasiunii care prinde viață, prin mâinile ei.

Răbdare, atenție, meticulozitate, dedicare și cel mai mult, pasiune pentru ceea ce faci… mă gândesc că astea sunt ingredientele necesare pentru așa ceva dar… eu tot n-aș putea crea nimic cu care să nu-mi fie rușine. Și atunci, cum să nu-i admir pe cei care hrănesc sămânța aia de talent pe care o au în ei și n-o lasă să se piardă…

(felicitări, Anca, și multă inspirație și de-acum încolo. îți mulțumesc mult, că ești, și să știi că, dintre toate nimicurile alea așa de speciale din cadoul meu, cel mai mult voi avea grijă de tubul de lipici. da, cum mi-ai scris tu, să țină prietenia noastră strâns lipită. :*)