Natură. Şi bine.

Pentru că postul acesta al Lolei, pe care o stimez mult pentru modul frumos în care alege (sau se străduieste) să îşi trăiască viaţa, m-a pus pe gânduri, m-a întristat prin adevărul cuprins în el şi am simţit nevoia să fac un pas, ceva care să îmi aducă, dacă nu o adevarată schimbare (mda, eu, omul veşnicelor nemulţumiri, al eternelor schimbări), măcar o fărâma de sentiment de bine.
Aşa că, m-am lăsat cuprinsă azi de dorul de natură şi-am urcat pe… acoperişul lumii. Mda, al unei lumi destul de restrânse, lumea oraşului în care locuiesc. Apropo de asta, il ghiciţi? 🙂
Am bătut cărări abia umblate, am urcat târâs prin pădurea crescută pe teren abrupt şi anevoios, mi-am zgâriat braţele, umerii, picioarele, m-am „lăsat” înţepată – prin pantaloni – de-o viespe jucăusă (doar piciorul meu umflat nu pare acum o joacă!!), am respirat aer curat de înălţime, transpiraţia a pus stăpânire pe fiecare cm de piele, inima bătea nebuneşte din cauza efortului (poate şi-a emoţiei generată de faptul că făceam ceva ce, pur şi simplu, îmi doream).
A meritat. A fost bine. Şi priveliştea, de sus n-a făcut decât să-mi demonstreze că, în cazul ăsta, scopul scuză mijloacele.