Copiii noștri. Fără etichete!

Violența n-ar trebui să existe în lumea copiilor. Nici în lumea adulților, de fapt, dar, cu atât mai mult, în lumea copiilor. Ori de care ar fi ea, fizică, verbală, psihică. Și totuși…
Vrem ca pruncii noștri să fie oameni normali, să se dezvolte frumos, să fie integri și întregi, să fie capabili să își croiască un drum în viață, unul fără suișuri și coborâșuri emoționale, să fie adulți stăpâni pe ei și pe viața lor. Să-i ferim, așadar, de violență, e datoria noastră.
Pentru mine e un subiect sensibil și n-am putut să rămân neutră după ce am citit despre campania „Copiii fără etichetă” desfășurată de Salvați Copiii și Blogal Initiative, o campanie prin care se dorește transmiterea unui mesaj cheie:
Îi ajutăm pe copiii noștri să devină Oameni Mari, dacă îi creștem fără etichetele educaționale tradiționale: bătaie, umilință, jigniri, stigma pe criterii sociale sau etnice.
Cred că nici un părinte n-ar trebui să rămână indiferent la o astfel de campanie, dar, uneori, de multe ori, tocmai părinții sunt cei vinovați. La mine e prea târziu pentru acuzații și reproșuri, dar cert e faptul că, la 32 de ani, am încă coșmaruri în care sunt bătută, anxietatea îmi dă târcoale și mereu mă întreb, atunci când lucrurile merg altfel decât ar trebui, cu ce sunt eu de vină, ce-am greșit. La 32 de ani nu mă simt stăpână deplin pe viața mea și parcă încă aștept critici și pedepse din partea… adulților. Și e trist, nu atât pentru faptul că au rămas în mine prea multe urme, că nu m-am putut eu desprinde total… e trist mai ales faptul că toate astea mă fac să mă simt, mereu, mai puțin o mamă reușită decât am eu impresia că ar trebui să fiu.
Mi-am spus întotdeauna că eu voi fi o mamă bună pentru copilul meu. Nu sunt, clar, nici pe departe așa cum ar trebui să fiu. Dar mă străduiesc și duc mereu o luptă cu mine. În toate cărțile de psihologie se spune că nu facem altceva decât să copiem modelul părinților și, de fiecare dată când am tendința să fiu, în relația cu Marc, altfel decât aș vrea sau ar trebui, mă zbat să mă controlez și să judec limpede lucrurile. Îl cert de multe ori pentru că avem o relație destul de conflictuală – eu impun reguli și el își încearcă limitele în a nu le respecta -, are caracter puternic și ține mult ca lucrurile să fie așa cum vrea el dar… nu-l bat. Înafară de o palmă la fund, poate, o dată pe lună (și pentru asta mă simt vinovată și aș fi dorit să nu existe nici atât dar…), el nu știe ce e bătaia și sper din suflet să nici nu afle. E adevărat, sunt momente când mă scoate din sărite inimaginabil și i-aș da o mamă de bătaie s-o țină minte și atunci strig la el și-l trimit în camera lui, să fie departe de mine, să mă pot calma și să pot trata lucrurile vorbindu-i, explicându-i care-i problema. Mi-e teamă, vă spun sincer, de mine însămi, că știu clar că eu sunt problema – când era mic tot citeam tratate despre cum să crești fără violență un copil – și nu el. El e un copil minune, nu există nimic pe lumea asta ce i-aș putea reproșa – cu atât mai puțin faptul că s-a născut și mi-a dat mie lumea peste cap, lucru pentru care, de altfel, eu m-am simțit mereu vinovată, de mică fiind.
Puștiul face prostioare, și face multe, că e copil și e și aprig, pe deasupra. Dar nu-i spun niciodată că e rău. Că e prost. Că nu-l iubesc. Orice ar face. Dimpotrivă, încerc mereu să fac ceea ce nu mine nu s-a făcut. Să îi explic că îl iubesc chiar și atunci când îl cert. Că sunt acolo pentru el, pentru orice are nevoie dar că sunt lucruri pe care trebuie să le respecte, pe care nu are voie să le facă, că meseria mea de mamă presupune și să-l corectez atunci când greșește.
În plus, încerc mereu să-i insuflu sentimentul că e capabil. De orice își dorește. Că e firesc să se simtă timorat, speriat sau neajutorat dar, în același timp, că e firesc să ceară ajutor, să își dorească, să lupte pentru ceea ce vrea, să creadă și să simtă că poate. Pentru că, orice s-ar întâmpla, orice parcurs va avea viața lui, eu vreau să-i arăt că toate ușile pot să fie deschise pentru el, că nu e limitat decât de propria voință, nu de a altora. Nici măcar de a mea. Că sunt părinte pentru el ca să-l ajut, ca să fiu sprijin pentru el, și nu invers, ca să îmi fie mie mai bine.
Aici sunt articolele scrise de alți oameni – bloggeri – în această campanie. Unele sunt de-a dreptul terifiante. Și, deși am văzut multe până la vârsta asta, când e vorba de violența asupra unui copil, reacția e aceeași, de revoltă cruntă, de neresemnare.