Într-o lume în care cei mai mulți dintre noi nu reușim să vedem dincolo de propriile griji, probleme, așteptări și dorințe, oamenii care aleg să facă gesturi frumoase pentru cei din jur, fără să urmărească atingerea vreunui scop personal, sunt o raritate. Zilele astea două, prin Cluj, de asta am avut parte. Am plecat într-o aventură – hoinăreală, neplănuită, cu Puștiul, având în gând doar un lucru: să-l bucur pe el.
Copilul ăsta frumos care doarme acum lângă mine, în autocarul care ne duce către casă, a avut parte de două zile pline, creatoare de amintiri însuflețite. A fost intensitatea unui oraș mai mare, a fost entuziasmul pentru lucrurile noi, a fost multă înghețată. Și a fost apropiere. De oameni, animale și natură.
– ce ți-a plăcut, Marc, cel mai mult la Cluj? (îl întrebasem înainte să adoarmă)
– mi-au plăcut toate, mami, dar cel mai mult mi-a plăcut… Ionu’, mami! (Ionu’, unchiul lui de 23 ani, nebun și frumos, pe care-l vede rar dar îl simte foarte apropiat)
Oamenii, da, așa cum și el înțelege și simte, oamenii sunt marea valoare a vieții. Ceea ce oamenii pot să-ți dea, plăcându-te. Ceea ce poți să dai, oamenilor, plăcându-i. Pentru oameni sunt și eu recunoscătoare. Oameni care-și lasă treaba lor pentru a-ți purta ție, un prieten al unui prieten, de grijă, pentru că vrei să ajungi într-un loc în care transportul în comun nu circulă. Oameni care-ți pun la dispoziție casa lor, fără a aștepta ceva în schimb, doar pentru că vor și pot să te ajute și tu ai nevoie de un loc unde să dormi. Oameni care se bucură de bucuria unui copil, de mulțumirea unei mame, de timpul petrecut cu.. alți oameni. Oameni care n-au uitat de omenie, de deschidere, de ospitalitate.
Pentru mine astea-s lecții. Sunt momente în care mă văd obligată să mă scutur de ale mele și să privesc în jur. Să recunosc. Să accept. Să înțeleg. Că lumea înseamnă oameni. Că lumea înseamnă oameni cărora le pasă de tine, oameni de care-ți pasă, oameni. Și apropierea dintre ei. Bunătatea simplă, clară, nealterată de interese.
Aș vrea să existe o altă modalitate de-a mulțumi, nu doar spunând mulțumesc. Chiar dacă e un mulțumesc spus sincer, cu recunoștință, din suflet. Mi-aș dori, la rândul meu, să fiu capabilă să dau dovadă de aceeași deschidere și apropiere. De aceeași considerație. Îmi spunea cineva, mai demult, când mulțumeam pentru un ajutor acordat… ăsta e rostul nostru în viață, să le fim de folos altora. eu te-ajut pe tine, tu ajută pe alții, și asta o să fie cea mai mare mulțumire. Mă străduiesc. Și învăț, tot învăț. Mulțumesc.
0
Articol anterior