(De-a lungul zilei, pe drum sau în momentele de popas, când simt, scriu. Și seara, când am conexiune la net, transcriu, direct în internet)
Încep să scriu dimineața, pe-o autostradă ungară, plecată de câteva ore de-acasă, și seara, la moment de popas, dacă voi avea conexiune cu lumea virtuală, voi da drumul gândurilor pe coala albă și nesfârșită a internetului. Astfel, vor rămâne mărturie a unei călătorii care va fi, fără urmă de îndoială, una memorabilă pentru mine.
La început de drum lung… cu Ai toată viața înainte în mână, cu mici perle-n colțurile ochilor (nu știu de ce-s lacrimile astea dar sunt…) și câteva gânduri care-mi vibrează insistent în minte – îndrăznește să simți, să trăiești, să te bucuri. Dă-ți voie să vezi, să cunoști, deschide porțile inimii și lasă frumusețea lumii să-și facă loc. Chiar și așa, lângă tristețea care prea și-a-ntins mrejele peste tot. Tot va fi mai mult decât nimic.
Mă uit la toți oamenii ăștia care pornesc la drum cu dorința de-a descoperi, de-a mai trăi ceva, de-a-și umple bagajele vieții cu amintiri frumoase… și nu pot să nu-mi simt, undeva chiar în coșul pieptului, propria neputință, propria teamă… nu știu de ce mi-e așa de teamă, de fapt… am azi sentimentul că asta e problema mea. Mi-e teamă să-mi dau voie să simt. Să mă bucur. (și-ntre timp piesa care rulează pe fundal e una care mă izbește direct în cele mai sensibil unghere ale sufletului – Lady in red, Chris deBurgh)
Am de gând să lupt cu această teamă, zilele astea. Pentru că nu vreau ca, așa cum Romain Gary scrie în cartea pe care-o citesc, visele să-mi îmbătrânească și să devină coșmaruri. Nu, vreau să am curaj să le trăiesc. Și mi se zbat așa de multe-n suflet. În plus, în aceeași carte am regăsit o idee care mă pune pe gânduri… alergăm prea mult după fericire și poate că nu asta trebuie să facem. Trebuie să trăim. Doar să trăim.
În seara asta vă salut din Varșovia. Dobrî vieciur. De data aceasta e, pentru mine, doar un punct de trecere, dar știu că o să vină ziua când Polonia, cu totul, îmi va deveni cunoscută. Sunt prea multe care mă atrag aici și-mi doresc mult s-o vizitez pe îndelete. În acest moment, ce-mi vine-n minte, legat de Varșovia, e filmul Pianistul, cu Adrien Brody în rolul principal. Tare mi-a mai ajuns la suflet… și povestea, și actorul și Polonia pe care am găsit-o azi cochetă, verde, ordonată, frumoasă, de-a dreptul frumoasă…
S-auzim de bine! (v-arăt și o fotografie. macii care mi-au colorat dimineața, în Ungaria. mulți, mulți de tot și așa de vii!!)
6 comments
Aşa m-ai topit cu cele ce ai scris… Teama asta de a simţi, de a te bucura complet, fără alte gânduri şi oprelişti o cunosc atât de bine. E invalidantă. Uită de ea!
Îţi doresc vise pururea tinere! Îmbrăţişări şi încă o porţie de gânduri bune pentru călătoria ta, Frumuşica 🙂
Oana, mi-e plin sufletul de un amalgam imens de trăiri și simt că, cel mai mult, voi avea – am deja – de învățat de la oameni. De la oameni mulți și diferiți, cu extrem de multe experiențe de viață… Tocmai teama asta de-a trăi nu o găsesc la ei…
Ce rapizi sunteti 🙂 Foarte frumoasa Polonia si acum, vie. Insa, recomand vizitarea unor locuri unde tristetea si respectul pentru cei care au iesit de acolo te va coplesi.
Ai toată viaţa înainte, nu? E în mîinile tale, de fapt. Sau nu… e doar acolo, ca un covor roşu, de maci, aşteptîndu-te să păşeşti… sau să zburzi. Adună-i esenţa, îmbată-ţi simţurile cu opiumul ei, al vieţii dinainte-ţi! Trăieşte-o fără teamă! Trăieşte…! 😉
Cred ca a fost o calatorie si o experienta tare placuta. Iar macii aceia gingasi nici nu aveau cum sa nu-ti umple dimineata de culoare. Sperb!
Off draga, Lore! Asa sunt si eu…traiaesc cu teama in suflet de a ma bucura, mi-este teama si stau cu inima stransa ca in orice moment castelul de nisip se va darama si va mai dura pana cand il voi recontrui. Nu e cazul acum sa vorbesc de bucurii in viata mea, dar atunci cand apar mi-e asa frica sa ma bucur…pentru ca aproape de fiecare data ceva s-a intamplat si le-a facut sa paleasca.
Tu distreaza-te frumos acolo si revino cu povesti frumoase!
Comments are closed.