Legături

Sângele apă nu se face, cică! Păi, ba se face. Că, de n-ar fi aşa, n-ar exista părinţi care le întorc spatele copiilor imediat ce-au uzat de „dreptul” lor de-a procrea.
Eu am crescut cu tată vitreg. De la 4 ani.
Mama s-a căsătorit, a făcut un copil, a rămas singură o vreme apoi, într-o scurtă revenire a „soţului” m-a făcut pe mine, pe urmă a rămas singură de tot. S-a recăsătorit după nişte ani, a mai făcut trei copii. Aşadar, suntem cinci fraţi. Trei fete şi doi băieţi.
Pe cel care m-a crescut l-am numit, la început „nenea” apoi m-am obişnuit să-i spun tată. Îl consider tată. M-a crescut, a muncit pentru mine şi fraţii mei, a făcut totul pentru familie. Tot ce-a putut. Că asta, pentru mine, n-a fost suficient, îmi dau seama bine că nu e vina lui. Ci a vieţii, pur şi simplu, a circumstanţelor. Emoţional, a existat întotdeauna o bariera între noi, n-am ştiut ce înseamnă sfatul unui tată sau îmbrăţişarea unuia. Manifestarea afecţiunii – de existenţa căreia nu mă îndoiesc – a lipsit cu desăvârşire. În copilărie luam ca fiind normal ceea ce era, ca adult am înţeles – şi-am resimţit – că îmi lipseau multe.
Fraţii mei, toţi, înseamnă pentru mine acelaşi lucru – fraţi. N-am făcut niciodată diferenţa între fratele meu mai mare şi cei trei mai mici, nici măcar nu s-a pus vreodată problema c-am fi fraţi vitregi. Pe cei trei mai mici practic i-am crescut eu. Le-am schimbat scutecele, i-am legănat, i-am dus la joacă, apoi la grădiniţă, le-am gătit, i-am îngrijit. În copilărie – c-o diferenţă de 5, 8 şi 9 ani în plus faţă de ei – mă simţeam cumplit de oropsită, mereu având în grijă un frate mai mic, şi eu copil fiind, n-aveam nicicum un timp şi-o viaţă doar a mea. Ani de zile am simţit apăsătoare realitatea de-a fi soră mai mare, veşnic disponibilă pentru a oferi ajutor. Acum văd lucrurile altfel. Mă bucur că suntem cinci şi, deşi relaţiile dintre noi nu sunt ideale – aşa cum înţeleg eu să fie – ştiu că suntem acolo unii pentru ceilalţi.
Deci, pentru mine, ideea de vitregie nu vine din faptul că nu ne curge exact aceeaşi combinaţie de adn-uri prin vene. Vine din apropiere. Sau depărtare.
În urmă cu câţiva ani a luat legătura, prin internet, cu mine, o fată. O fată care ne căuta, pe fratele meu mai mare şi pe mine. O fată care s-a născut din relaţia unei femei – cumva previzibil, femeie ce-a avut aceeaşi soartă cu a mamei mele, adică a rămas singură după ce-a născut un copi – cu acelaşi bărbat care a participat cu materialul genetic la apariţia fratelui meu şi-a mea. O fată care are, biologic, acelaşi tată ca şi noi. Om pe care nu l-am cunoscut nici noi, nici ea. O fi, biologic, tată însă eu nu-l pot numi aşa. Nu pot. Pentru că, în primul rând, nu-l cunosc. Pentru că n-a făcut parte niciodată din viaţa mea. Pentru că, în realitate, nu există, pentru mine. Şi nici noi pentru el. Nu ne-a căutat niciodată, doar a participat la procrearea noastră.
Cu fata asta, mai mica cu nouă ani decât mine, am ţinut legătura fugitiv. Zilele astea a venit în Baia Mare şi ne-am cunoscut şi personal. Ea m-a prezentat unei terţe persoane ca fiind sora ei. M-am simţit mai mult ruşinată că nu simt acelaşi lucru decât încântată. Entuziasmul ei – cumva o fericire de-a îşi fi găsit fraţii – pe mine nu m-a atins. Mă uitam la ea şi nu găseam, în mine, nici urmă de sentiment frăţesc. E o fată drăguţă, un om bun care m-a impresionat prin felul simplu şi totuşi atât de aparte de a fi, m-a umplut de admiraţie îndârjirea cu care luptă pentru visul ei de-a urma facultatea de medicină… Şi m-a pus pe gânduri atitudinea ei, modul în care mă privea, cu sinceritate, ca pe o soră mai mare. Mă întreb dacă eu sunt cea care greşeşte, dacă legătura biologică dintre noi ar trebui să-mi impună nişte sentimente sau e normală reacţia mea… faptul că nu pot să văd în ea o soră… aş putea ajunge s-o consider prieten, aş putea să-i fiu apropiată însă… surorile mele-s cele două fete ce-au crescut cu mine în aceeaşi camera, cele cu care-am împărţit acelaşi pat, cele cărora le-am fost mai mult decât o soră mai mare… deşi, şi de ele, biologic, mă leagă doar o jumătate de „legătură”.
Ziceam că-s un om normal într-o lume anormală dar poate o fi invers…