… singură, de la Baia Mare până la Satu Mare.
Să pornești la drum însoțit doar de propria conștiință poate să nu fie cea mai bună alegere, uneori. Vocea propriei conștiințe poate să fie și cel mai bun aliat, dar, în aceeași măsură, poate fi cel mai aprig dușman.
Sunt o biciclistă de oraș, declarată, clar, îmi plac drumurile asfaltate, plate, nu mă atrage ideea de offroad sau altele de gen dar mi-am dorit de mult să plec la un astfel de drum, să mă urc pe bicicletă și să văd dacă pot să pedalez pe drumul dintre Baia Mare și Satu Mare. Mi-am zis că sfârșitul acesta de săptămână e cel mai potrivit, vineri mi-am tot făcut planuri să pornesc sâmbătă, să ajung la Puști, să fiu cu el până duminică. Sâmbătă însă n-am găsit motivația pentru a pleca și-am preferat să mă ocup de alte activități, mai casnice.
Decisem să fac acest drum duminică, să plec de dimineață și îmi tot căutam argumente care să mă convingă să nu renunț. Stabilisem pentru plecare ora 9.
Dimineață, m-am trezit după nouă. Cochetam cu renunțarea. Vocea aceea sceptică din capul meu zicea că e aiurea, de ce să plec singură la drum când aș putea foarte bine să am o zi relaxată, de pierdere de vreme, cum n-am mai avut de mult?! Și totuși, un alt glas, mai slab, îmi șoptea c-aș fi tare dezamăgită de mine dacă aș renunța, că îmi dorisem măcar să încerc… și, într-un final, înainte de ora 11 mi-am luat bicicleta – cea sport, nou sosită în familie, și-am pornit. Cerul era greu de nori, prevestitor de vreme rea dar n-am vrut să mă mai gândesc și la acest aspect, prea mi-ar fi fost de-ajuns o scuză pentru a mă opri.
Primii 15 – 20 km au fost lejeri – deși pe teren variabil ca altitudine – și starea de spirit mi-era bună, mă bucuram doar că nu am renunțat, că sunt pe șosea, că mă îndepărtez de Baia Mare, că pedalez. Apoi a început să plouă și conștiința mea să-și facă simțită tot mai mult partea întunecată – vezi, trebuia să rămâi acasă, să nu fii atât de inconștientă, ce-i în capul tău, să pleci singură la drum, doar de dragul de-a pleca, pentru ce, ce vrei să demonstrezi?! – și nu știam ce să fac. Îmi treceau prin minte, fulgerător, diverse variante – ok, dacă plouă prea tare, ce fac? dacă efortul fizic e prea mare, ce fac? și găseam, pe loc, variante… mă adăpostesc de ploaie și continui după ce se oprește… dacă e prea obositor? păi, bine, mă duc într-o gară de pe traseu și urc în primul tren care mă duce ori spre Baia Mare ori spre Satu Mare… și, între timp, pedalam în continuare, prin ploaie deja, cu sufletul destul de strâns, cu destule temeri.
Apoi, de la un moment dat, nu mi-am mai pus întrebări, părea că nimic nu mă mai deranjează sau sperie. Faptul că ploua – deja mi-erau hainele ude, oricum – nu făcea decât să îmi dea un sentiment de satisfacție în plus, kilometri rămași se tot împuținau și oboseala nu-mi dădea prea multă bătaie de cap. Altfel, ceea ce chiar nu mă deranja și nu luam în seamă erau claxoanele celor ce treceau pe lângă mine… zău că nu mi-e absolut deloc teamă să pedalez pe șosea, simt clar că am un loc pe carosabil, așa că, din punctul ăsta de vedere, drumul a fost unul ok, fără peripeții.
Am ajuns la Satu Mare exact după cinci ore de când plecasem de acasă, ceea ce înseamnă cam aproape patru ore de pedalat și restul a fost timpul pentru pauzele pe care le-am făcut, ca să mă feresc de ploaie sau pentru poze. N-am vrut să fie un maraton, n-am încercat să obțin timpi sau recorduri, pur și simplu am vrut să pedalez drumul ăsta… Și a fost exact așa cum mă așteptam, obositor și lung dar nu mi s-a părut, nicidecum, absurd de greu. Cu siguranță, aș fi putut mai mult, nu mi-am atins sau depășit limitele.
Mă bucur mult c-am făcut-o. Faptul că am plecat singură, știu că ăsta e partea care pare absurdă în ochii multora. Poate că e puțin ciudat. Dar cred că n-ar trebui să fie. De multe ori limitez lucrurile pe care mi-aș dori să le fac, tocmai din acest motiv, că mă simt aiurea să le fac singură… dar vreau și mă străduiesc să nu mă împiedic de astfel de conveniențe, superficialități și să nu-mi fie teamă de reacțiile altora sau de gura lumii. Așa că, cu atât mai mult, mă bucur că azi e o altă zi din acelea în care am ales să fac ceva ce îmi doream mult, să fiu parte activă din spectacolul vieții, nu un spectator… și, ahh, cât de bine a fost!!!
după treizeci de km, prin ploaie măruntă, tot pedalam cu drag…
punct de hotar între județe, Maramureș și Satu Mare
ce mult mi-au plăcut parcele de floarea soarelui, cu fețele întoarse de către ploaie…
popas, de ploaie și de biscuiți yummy, o stație de autobuz între sate…
m-a cam plouat, ce-i drept, dar nu m-am lăsat…
aham, c-am ajuns, c-o floare la purtător…
la punctul final al drumului meu, așa s-a gândit cerul să arate…
17 comments
Vasăzică nu te-ai lăsat pînă n-ai făcut-o şi pe asta! Păi deh, era de aşteptat de la tine, că parcă eşti pe arcuri, n-ai stare o clipă! 😆
Mă bucur că ai ajuns cu bine, în ciuda vremii. Sînt curios ce-au zis bunicii şi puştiul văzîndu-te mai mult sau mai puţin ciuciulete. 😀 Nu, de fapt, aş fi mult mai curios să ştiu ce-au gîndit. 🙄 Dar asta n-o voi afla niciodată. 😀
Ah, era să uit: să-ţi trăiască noua achiziţie, s-o stăpîneşti sănătoasă şi să-ţi aducă satisfacţii cît mai multe! 😉 Sara bună şi-o săptămînă cît mai uşoară şi plăcută! 🙂
Da, știai că-mi doresc… Puștiul a zis… mami, cine te-a adus cu tot cu bicicletă? :)) N-a înțeles el ce înseamnă să pedalezi atât…
Ei, lasă, nu contează ce-au gândit. Contează că simt că am putut să trec peste niște constrângeri… și asta e important. Plus oboseala asta plăcută… 🙂
Ştiam, ştiam, cum să nu… Dar mă uit la mine că n-am reuşit să ies nici măcar o singură dată cu bicicleta pe anul ăsta şi mă gîndesc de unde ai tu atîta putere să faci cîte şi mai cîte şi tot să-ţi doreşti mai multe şi să le înfăptuieşti de parc-ar fi joacă de copii. Ori sînt eu prea boşorog, ori eşti tu extraterestră! 😀
Puştiul are multe de înţeles şi o viaţă întreagă dinainte pentru asta. Momentan i-ar fi de ajuns să ştie că te-a adus vîntul dorului… 😉 Iar pentru tine cad unul cîte unul tabuuri, fie ele chiar şi numai temeri, fondate sau nu. Pentru că ştim amîndoi: for you, sky is the limit… maybe. 🙂
Citind, imi dau seama ca si eu am nevoie de 70 de km, ai mei. Multumesc ca ai avut curaj sa pornesti la drum si mai ales sa ne impartasesti asta.
Oana, să vină timpul repede pentru ei și să fie cum ai nevoie.. 🙂
Mulțumesc și eu, pentru tot!
Bravo 🙂 Asta numesc eu miscare. Candva si eu mergeam pana la bunici cu bita, nu erau 70 ci 50 de km, dar si aia storcea tot din mine. Daca ar fi mai multe piste de biciclisti cred ca as opta mai des pentru acest mijloc de transport.
Nu era atât pentru mișcare cât pentru împlinirea unei dorințe mai vechi… dacă ar fi pentru mișcare, câțiva km, mai puțini dar mai regulat, mi-ar fi destul… Ei, faza cu pistele de biciclete e doar o scuză, zău…
Nu e o scuza, zau. Ador bicicleta, am, o folosesc, insa as folosi-o mai des daca ar fi piste de biciclisti.
Misto planul si punerea in aplicare. Ai mers in aer curat, ai facut efort, ti-ai depasit limitele. Sa tot petreci asa juma’ de zi 🙂
Singurul meu comentariu ar fi sa ai grija cu castile alea in urechi. Trebuie sa mai si auzi traficul, nu stii cand e vreun tampit neatent si te agata.
Da, da, și-apoi să vezi, câteva zile de recuperare, nu glumă… :)))
Căștile, să știi că nu deranjează, de fapt… cu tot cu ele am auzit toate comentariile celor de pe margine, claxoanele și altele… sunt date pe volum mic, cât să fie doar… 🙂
Ah, atunci e OK. Io am tendinta sa dau muzica tare (nu degeaba am surzit destul de mult), asa ca nu as auzi mai nimic. Si sa nu auzi in jur e cam periculos, mai ales la cum se circula in Romania. Mai fa plimbari din astea, ca ne-au placut pozele 😉
Dojo, ai să mă crezi dacă îți spun că, de fiecare dată când încarc poze pe blog, la tine mă gândesc? :)) Am citit mai demult la tine un articol în care spuneai despre cum să pui poze pe blog, cum să le setezi, dimensiune&co… și mereu îmi dă bătaie de cap chestia asta, că nu am găsit o modalitate prin care să le încarc repede și ușor, să le fac în fiecare articol la fel etc… :))
Mulțumesc mult! Și sper că sarcina decurge frumos, că nu îți dă bătăi de cap! 🙂
Foarte tare. Si eu tot imi propun de vreo luna sa merg la bunici cu bicicleta, dar parca, inca, nu ma incumet:))
Si-s doar 20 de km.
Știi cum? Nu te gândi prea mult. Te pregătești, iei frumos bicicleta și o pornești la drum. Spune-ți că e o încercare, că pedalezi câțiva km și dacă nu te simți ok te întorci… aproape că pot să garantez că odată ce ți-ai făcut curaj să pleci, ajungi și la destinație!!! Mi-ar plăcea să revii și să-mi spui că ai făcut drumul acela și că a fost frumos! 🙂
Bravo Lore! pentru curaj și pentru că ai împărtășit povestea ta minunată cu noi!
Curaj sau inconștiență, cum zic mulți? Eu zic că e doar… normalitate într-o lume anormală. De ce să ne privăm de plăcerea absolut fabuloasă de-a pedala pe drum intins… doar pentru că, ce? Că oamenii sunt superficiali și comentează când văd o fată pedalând singură pe drum? Că e mai ușor să critici decât să apreciezi? Și multe, multe altele care ne opresc și ne limitează și nu facem ceea ce ne-am dori… 🙂
[…] Una este despre curaj și motivare – cei mai lungi km singură pe bicicletă, de la Baia Mare la Satu Mare: “Primii mei 70 km cu bicicleta“ […]
Comments are closed.