Lecturile mele – recomandările voastre

Vă rugam aici, la început de iunie, înainte de plecarea mea prin lumea mare, să-mi recomandați niște cărți pe care să le iau cu mine… și eu, cumințică, v-am dat ascultare întocmai, am împrumutat de la bibliotecă primele trei cărți și am pornit prin lume. A durat un pic de vreme, dar tot am apucat să citesc o parte dintre ele.
Ai toată viața înainte, de Romain Gary (născut la Vilnius, unde tocmai eram când am citit cartea), s-a dovedit a fi singura carte, recomandată aici, citită în timpul excursiei, e drept că atunci am fost mult prea ocupată să trăiesc, să simt toate locurile acelea, toată interacțiunea cu oamenii din jurul meu, să scriu despre asta în timpul orelor, care nu mai păreau, astfel, lungi, de călătorit cu autocarul, să iau parte la discuții, să fiu atentă la viața pe lângă mine și-am avut prea puțin timp potrivit pentru lectură. Pe Momo – Mohamed, eroul cărții – l-am perceput cu o solidaritate tristă și absurd de familiară, ca de la suflet de copil la suflet de copil, cu o carență nesfârșită de afecțiune. Autentic, pur, mereu avid de dragoste, mereu privind cu ochii sufletul larg deschiși lumea înconjurătoare, Momo e prototipul copilului născut cu o inteligență senină dar și realistă, cu un simt al maturității prea precoce, cu un dor de viață nestăvilit și o înțelegere prea înțeleaptă a vitregiei lumii înconjurătoare. Esența poveștii e eterna, firească nevoie de afecțiune a fiecăruia dintre noi, indiferent că suntem copii sau adulți, prostituate sau staruri de cinema. E o carte tristă dar e o carte frumoasă care nu te lasă indiferent, atinge corzi sensibile, așa cum și trebuie, să ne mai scuturăm de ale noastre, să privim în jur, e o carte pe care mi-o doresc pe rafturile bibliotecii mele, nu împrumutată, să mă pot întoarce la ea ori de câte ori simt că am nevoie de un impuls pentru a merge mai departe. (știu, e și o ecranizare, cu un premiu Oscar, o să-l caut, sper să îl văd curând)
Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro, cartea recomandată de Irealia mi s-a părut cumplit de tristă și de reală, în același timp. Ca-n povestea din carte, ne trăim, de multe ori, viața bazându-ne pe un crez, pe o speranță a cărei împlinire ne e motivație pentru a continua, pentru a ne zbate, pentru a merge mai departe, pentru a simți că avem un rost în drumul nostru în viață. Eroii cărții călătoresc până la final pe drumul vieții lor crezând în posibilitatea acelei amânări care le-ar fi adus niște ani în plus, niște ani trăiți cumva eliberați de destinul vieții lor – pe care ei îl cunosc -, doar pentru că… se iubesc cu adevărat. Ei, elevii, de fapt, clonele create pentru a fi donatori de organe, trăiesc într-o lume aparte, știu că sunt diferiți însă merg pe drumul lor cu speranța că pot trăi, măcar într-o anume măsură, ca și cei dinafară – că vor munci la un birou, că vor purta haine elegante etc. Nevoia de-a ne asocia unei mulțimi, de a ne pierde în ea, stigmatul de-a fi diferit, aparte, sunt lucruri care ne apasă, ca și eroilor cărții, prea mult umerii. Ne e frică să fim diferiți, e clar. Și ne e frică de tot ceea ce-i diferit de noi… de asta, în carte, după ce clonarea ajunsese să fie un succes, oamenii au distrus munca de zeci de ani și rezultatele științei din teamă, din teama că ele, clonele, ar putea ajunge să fie perfecte, depășind oamenii normali în toate sensurile… cu atât mai mult cu cât, povestea cărții tocmai asta dezvăluie, faptul că ei, oamenii creați în laboratoare, au și suflet, simt, suferă, iubesc, speră.
Mă sinucid altă dată, de Kertin Gier, carte recomandată de Sonia și Ana Maria, mi-a părut ușor telenovelistică, foarte facil de citit, presărată cu umor pentru a atrage atenția de la realul de fapt, tragic al poveștii, dorința de sinucidere. Cartea e ca și poveștile cu prinți și prințese, unde trebuie să treci peste obstacole pentru a ajunge, desigur, la fericirea ideală și nesfâșită. Poate că am privit-o prea sceptic, dintr-un punct de vedere prea critic, dar nu am putut altfel, n-am putut să o iau în glumă, prea fiindu-mi cunoscute stările de disperare cruntă, prea știind cum e să stai pe marginea unui abis și să simți că nu mai e nimic care să te tragă de-acolo. Și atunci, toată descrierea din carte mi s-a părut slăbuță, cu motivații neclare, nejustificate pentru dorința de sinucidere, cu personaje cu caractere nedefinite, variabile, oameni fără nimic aparte, pur și simplu, trecători prin lume (așa cum, de altfel, cu siguranță, suntem mulți dintre noi). Am citit-o ca pe o lectură ușoară, găsind în ea, din când în când, câte o vorbă de duh, câte o expresie menită să mai scoată cartea din mediocritate.
Acum, după o vizită la bibliotecă, zilele trecute, unde mereu simt că mă pierd printre rafturi și am senzația că-s tot mai multe titluri necunoscute de mine acolo, oriunde mi-aș îndrepta privirea, și-mi revin de fiecare dată când, deschizând o carte, găsesc o frază sau câteva cuvinte care-mi furnică-n suflet dorința de-a o lua de la prima pagina și a o citi, am în față alte trei cărți care mă așteaptă.
Două sunt tot recomandări de-ale voastre – Insuportabila ușurătate a ființei, de Milan Kundera, recomandată de Geana (aproape că o termin, o citesc de două zile și de-abia o pot lăsa din mână) și Femeia albă pe bicicleta verde, de Monique Roffey, recomandată de Mădălina. A treia carte e primită din drag cu drag, de la un om special, Formula fericirii, de Stefan Klein, o carte ce mi-e prețioasă și pe care deocamdată doar o savurez deschizând-o când și când și citind câte două, trei rânduri. Nu a venit încă vremea să o parcurg pagină cu pagină…
Așadar, vă mulțumesc frumos. Mi-ați făcut recomandări frumoase, cărți care mi-au umplut viața cu povești pe care nu le-aș fi vrut neștiute. Mulțumesc. Dacă vă face plăcere, m-aș bucura să îmi mai sugerați și alte lecturi, în curând lista mea e iarăși goală… (îmi mai rămâne, ca și datorie, “Septembrie”, de Rosamunde Pilcher)