Jar of Happiness

La o oră mică, ieri noapte, după ce făcusem o plimbare cu bicicleta, am decis că e momentul pentru ceea ce-mi dorisem de ceva vreme, dar, ori nu-i găsisem timp, ori nu credeam că-și are rostul… un borcan în care să adun mici bucurii zilnice.

Ideea pornește de la Elizabeth Gilbert, scriitoarea unei cărți pe care-o am de ceva vreme, o țin mereu aproape, dar încă nu sunt în stare să scriu despre ceea ce înseamnă pentru mine. Mănâncă, roagă-te, iubește! Îi urmăresc pagina de facebook și realizarea unui Happiness Jar mi-a surâs de prima dată când am văzut la ea acest tip de recipient în care pune, zilnic, câte un bilețel pe care a notat ceva ce a bucurat-o în ziua ce-a trecut. Cu atât mai mult cu cât mi-e greu să mă mai bucur de lucruri mici, simple.

Multă vreme mi-am tot zis că nu-și are rostul, că ce-aș avea eu de scris pe un colț de hârtie și strecurat acolo, în borcănel, la sfârșitul unei zile? Doar nu știu să mă bucur. Pentru ce mi-ar fi de folos? Aseară, plimbându-mă cu bicicleta, coborând un bulevard, unul care-mi place mie în oraș, unde bicicleta prinde viteză, nu mai pedalez și doar mă las în voia vântului ținând ghidonul drept, m-am gândit că acela e un moment de bucurie simplă pentru mine. Că întotdeauna când străbat acea porțiune de drum mă simt bine, îmi dă o stare plăcută și zâmbesc. Și mă bucur, poate chiar fără să îmi dau seama. Și atunci, ideea de-a aduna undeva aceste mici momente speciale, să îmi amintesc de ele când am impresia că nimic nu mă bucură, nu a mai părut așa de inutilă.

Așadar, în noapte, căutam un recipient potrivit pentru această destinație și alegerea a fost destul de simplă. Un borcan, un banal borcan. I-am atașat o etichetă, mai mult pentru a-l pesonaliza un pic decât pentru a-i marca destinația care oricum era clară și-am și pus acolo nu unul ci chiar două mici bucățele de hârtie pe care am notat ceva, ceva ce mi-a făcut mie plăcere în ziua ce tocmai a trecut. Probabil că nu voi avea nici timp, nici disponibilitate, nici nu voi găsi motivație, să mă gândesc, în fiecare seară, la un moment aparte din zi, care să merite scris pe o hârtie și pus în borcan, dar… tot vor exista zile în care voi vrea să fac acest lucru. Și, când o să simt că n-am nimic care să mă bucure, voi căuta acolo, voi reciti micile bilețele și poate mă va ajuta, poate doar voi zâmbi, poate îmi va fi mai ușor… sau, poate, o să fie doar o modalitate prin care voi păstra niște amintiri mai vii. Și tot va fi mai mult decât nimic.

Azi noapte, poza pe care am făcut-o, am postat-o și pe pagina lui Elizabeth. Faptul că ea mi-a răspuns așa drăguț, că au curs acolo azi foarte multe mesaje frumoase, de încurajare, pentru mine, așa cum nu mă așteptam și că toți oamenii ăia, care n-au nici o treabă cu mine, care nu mă cunosc, și-au rupt câteva momente din timpul lor să îmi scrie două, trei cuvinte – că, să fim serioși, ce-aveau de câștigat? – m-a făcut să zâmbesc cu sufletul și să mă gândesc că sunt multe lucruri mici, frumoase, care contează și că trebuie, cumva, să învăț să mă bucur iar. Trebuie.

Mi s-au spus lucruri simple și totuși speciale azi și aș păstra toate mesajele acelea dacă aș putea, mai ales că vin de la oameni necunoscuți, simt așa, ca și cum toate cuvintele alea frumoase sunt mici daruri de suflet pentru mine, pe care le primesc cu drag, cu un sentiment puțin copleșitor de recunoștință. (Today you can be happy that there are at least 100 people cheering you on! – mi-a scris cineva, la puțin timp după ce poza a fost postată.)

Da, pentru că lucrurile mărunte și simple contează, oricât de banale sau de insignifiante ar părea.