Azi n-a fost doar o zi de luni

Azi, două lucruri m-au făcut să mi se zbârlească părul și să-mi tremure sufletul. De amărăciune. Și de admirație.
Copilul ucis de câini în București. Am citit o grămadă de articole pe acest subiect și tot ce-am făcut a fost să am înaintea ochilor minții acel copil mic – atât de apropiat de vârsta Puștiului – prins de câini, târât, mușcat, sfârtecat, desfigurat, ucis. Se scrie că decesul a survenit în urma hemoragiilor externe acute, că, atunci când echipa de salvare a ajuns la el, nu se mai putea face nimic… ceea ce înseamnă că era încă în viață??? Cât chin, câtă teroare o fi simțit acel copil până a murit? Cât de teribil trebuie să fi fost? Cum o fi țipat îngrozit, cum o fi încercat să se apere??? Și nimeni, nimeni n-a auzit, nimeni nu a fost prin preajmă, nimeni?
E oripilant. Cine, cine se va face răspunzător pentru moartea lui? Cine? Parcă văd că iar se vor tărăgăna lucrurile și vom merge mai departe cu o situație atât de absurdă. Un copil e ucis de câini vagabonzi. Și, ce se schimbă???
Nu am nimic împotriva animalelor sau a posesorilor de animale de companie. Nu atât timp cât sunt supravegheate așa cum trebuie, nu atât timp cât nu reprezintă un pericol pentru cei din jur. Dar câinii maidanezi? Nu, ok, nu spun că trebuie să dispară, să fie eutanasiați, nu e de competența mea să decid așa ceva, dacă au sau nu dreptul la viață – îl au, de ce nu l-ar avea, corect, așa cum susțin toate asociațiile pro animale – dar, DAR… dacă sunt un pericol pentru oameni, pentru copii, ceva trebuie făcut!!! Și ce-ar trebui, mai crunt, să se întâmple ca ceva să se schimbe, să se ia atitudine??? Ce, mai rău de atât?
Băi, oameni buni, acel copil putea fi al oricăruia dintre noi!!! Cum se simte acest gând? Mie îmi trec fiori de spaimă prin suflet zău. Și mi-aduc aminte de cât de teamă îmi e de fiecare dată când, în anumite zone, când sunt cu bicicleta, câinii maidanezi se iau, lătrând teribil, după mine? Cam ce credeți că îmi trece prin minte și prin suflet atunci?
Zic la fel ca și Ioana aici, Prințesa Urbană, cine știe ce putem face PRACTIC, în afară să ne plîngem pe bloguri și să dăm share pe facebook?
Al doilea lucru, ca să nu rămână doar acest gust absurd de amar pentru ziua asta de început de săptămână, vă spun că azi am întâlnit doi oameni care mi-au făcut sufletul să vibreze de drag, de emoție și de admirație. Doi tineri frumoși, Anthony și Talia, veniți din celălalt capăt al lumii, din State, și care călătoresc, timp de un an, prin toată lumea. Cu un rucsac în spate, cu mult entuziasm și drag de viață și de oameni, își poartă pașii prin toate colțurile lumii. Au stat câteva săptămâni în Turcia unde au făcut voluntariat cu copii, pentru cazare și masă, și-au petrecut o parte din timp în Africa, acum pleacă spre Ucraina, unde familia Taliei își are origini, apoi călătoresc spre India. Nu caută mondenism, nu caută neapărat obiective turistice impresionante ci viața autentică din toate locurile prin care merg și spun că și-au dorit mult să facă această călătorie, pentru el e un mod de viață, pentru ea e ceva nou. Doi tineri frumoși care zâmbeau și vorbeau atât de simplu, de frumos, despre niște experiențe în fața cărora eu doar căscam ochii mari. Ahh, cât m-au impresionat.
Cât curaj, câtă inconștiență, câtă îndrăzneală trebuie să ai să pornești într-o astfel de aventură? Zvâcnirea aceea din mine, la auzul a tot ceea ce-mi spuneau, senzația aceea de dor nebun de ducă, admirația pe care o simt față de ei… ahh, mi-s toate semne ale nebuniei pe care și eu o am în mine. Dorul ăsta de-a descoperi lumea altfel, într-un mod prin care chiar să o simți, să o trăiești autentic, să o cunoști. Da, așa cum le spuneam, pentru ei e o realitate, pentru mine e un vis. O astfel de călătorie. Cred că n-am să îndrăznesc vreodată și mă întristează că îmi dau seama de faptul acesta. Dar așa mult mi-a plăcut să stau de vorbă cu ei.
Și azi îmi plânge sufletul pentru copilul acela și mi se bucură pentru acești doi oameni. Cât de absurdă e viața.