… că de ce n-am face-o, dacă putem? Că nu-i toată viața despre a brava, despre a fi puternici, despre a face față cu brio fiecărei noi zile. Am putea să mai lăsăm stindardul jos, uneori, zic. E chiar așa rău?
Și ce dacă n-am motive de-alea de sfârșit de lume?! Și ce dacă nu mi-s lacrimile de sânge (nu de data asta, măcar)?! Și ce dacă nu vreau să tac și să înghit în sec, desigur, propriile-mi frustrări, nu ale altora?! Și ce dacă? E doar o zi de joi azi. Banală. Sau poate nu. Dar ce contează, e doar o zi a vieții noastre, care ne trăiește ea pe noi, dacă n-o trăim noi, nu, Dragoș?
Mda. Mie așa mi-e. Vouă?
Am un nod în gât în fiecare dimineață după ce las Puștiul la grădiniță. Sentimentul că-l abandonez acolo nu-mi dă pace.
Toamna își intră în drepturi tot mai mult și vremea mohorâtă și ploioasă nu face decât să adauge un plus de apăsare sufletească.
M-am bucurat de dimineață văzând la Ioana că urmează să primesc o carte. Și, cumva, mi s-a întipărit în minte ideea de-a ajunge, curând, la Amsterdam.
Apoi am citit interviul acesta cu Brad Florescu de la Tedoo.ro și m-a pus pe gânduri și mi-am zis că trebuie să regândesc modul în care-mi planific călătoriile.
Muncesc, cu drag, e drept, pentru ceea ce va însemna Balloon Fiesta la Baia Mare, mai e puțin timp. Și nu va avea voie să plouă.
Mi-a plăcut la Evergreen tonul articolului de azi și-i dau mare dreptate, ca de multe ori, de altfel. E faină tare fata asta.
Lucrurile nu-s tocmai cum ar trebui să fie, dar zău că nu știu să descriu cum ar fi bine. În cazul ăsta, de ce (mă) mai plâng? Pentru că pot, na.
Pe voi ce vă doare zilele astea? Sau ce vă motivează?
0
Articol anterior
2 comments
Days of our lives… mi-ai adus aminte de serialul ăla, la care m-am uitat o perioadă fiindcă era acolo o bunăciune.. mamă-mamă! 😆 Mai tîrziu am aflat că e – ca multe altele – o „femeie de plastic”, adică împănată cu silicon prin părţile esenţiale. Dezamăgire.
E adevărat, dacă nu trăim viaţa cît de mult şi frumos putem, trece pe lîngă noi dîndu-ne cu tifla. Şi e păcat, că acu’ doar pe-asta o avem de care ştim – ce-a fi mai apoi, e scris în stele. 😉
Cum mi-e mie? Aş putea spune că mi-e paralel cu toate. De o bună bucată de vreme nu mai simt. Mi-a paralizat nervul ăla al simţirii şi-acum vegetez. Ceva mai cu spor decît tomatele mele din grădină, care şi ele m-au dezamăgit total anul ăsta. Da, anul ăsta al lui 13, care poartă ghinoane peste ghinioane unora (ca mine).
Aşadar… blanc. Aştept. Aştept ceva şi nici măcar nu ştiu ce. Patetic, aş putea spune. Dar e adevărat. Poftim, mă plîng şi eu. Fiindcă pot. E bine? 🙂
Pana cand vine Ballon Fiesta va fi soare 🙂 Promit :))
Comments are closed.