Să dansăm, zic!

Îmi intră uneori zilele, viața, într-un vârtej puternic și lucrurile se precipită, se derulează pe repede înainte, de-abia am timp să-mi dau seama că e dimineață, deja s-a și făcut seară și am nevoie să-mi stabilesc și notez lucrurile în agendă, să nu-mi scape ceva important. Și e obositor și simt de multe ori că-mi fuge pământul de sub picioare – mda, uneori, la propriu – și nu am nici un punct de sprijin, simt că mă pierd prin hățișuri, că nu fac lucrurile pe cât de bine aș putea, că e nevoie să dau și mai mult, și mai mult, și mi-e sufletul într-un continuu freamăt. Dar e bine. Cumva, în mijlocul nebuniei, mi-e bine. (poate pentru că n-am timp prea mult să problematizez? sau pentru că simt prea acut?)
Toate stările posibile – și chiar altele noi, inventate special pentru mine – îmi dau târcoale și se îmbină entuziasm cu teamă, exaltare cu dezamăgire, motivare cu dezgust și tot așa. Un buchet întreg de extreme. Așa cum, probabil, o fi normal să fie. (bine, nu știu dacă și pentru mine, că eu cred că sunt regina extremelor!)

Mi-e sufletul printre nori zilele astea și nici nu ar putea să fie altfel din moment ce pregătirile pentru Fiesta baloanelor cu aer cald sunt în toi. Mai sunt puține zile și gândul la diminețile acelea încă adormite în care arzătoarele baloanelor trezesc toate simțurile și spectacolul oferit de cerul colorat cu baloane îmi dă furnicături pe șira spinării.
Ascult Loca, piesa Shakirei… Dance or die, zice ea. Să dansăm, zic. Dansul vieții!
(așa am de gând să fiu, cum scrie în poză, zilele astea. că o să fie, în câteva ore, un zbor. apoi belgia. biciclete. și fata aia frumoasă care mă așteaptă. viață. dans. bucurie.)