Mă numesc…

… Loredana și sunt bolnavă de lipsă de conștiință de sine.
E o boală acută care-mi dă crunt viața peste cap. Îmi lipsește cu desăvârșire încrederea în faptul că sunt un om care merită să fie iubit, apreciat, susținut, desigur, cu precădere atunci când trec prin perioade grele, triste, apăsătoare, de depresie.
Poate că nu se vede în munca pe care o fac – tocmai pentru că-mi știu problemele, țin mult să fac lucrurile bine – poate că nu se vede la o privire de ansamblu, superficială, dar, cu siguranță, se simte în relațiile cu oamenii apropiați. Pentru că nu știu decât să fiu în extreme. Ori să cerșesc atenție, afecțiune, apropiere, ori să mă izolez și să fug de oameni, să mă închid în mine. Cerebral, sunt conștientă, fac aceste lucruri tocmai pentru că nu am sentimentul că merit, că valorez, că contez. Și ambele variante, știu, sunt greșite.
Golurile care se nasc în mine din nesiguranțe, din temeri și lipsuri de tot felul, mă aruncă în hăuri de trăire și navighez adesea pe ape cumplit de tulburi. Și nu-mi găsesc locul. Și văd doar parțile întunecate ale oricărei situații. Și sunt dificilă și negativistă și deloc de dorit prin apropiere. Și pierd. Da, senzația că pierd e cea care-mi scrijelește în suflet și mă doare cumplit și sunt perfect conștientă de ceea ce se întâmplă și tot nu mă simt capabilă să fac vreun gest care să schimbe mersul lucrurilor. Pentru că am sentimentul inutilității a orice și simt că orice zbatere nu face decât să mă chinuie mai mult. Și pierd.
Nu știu dacă sentimentele astea de lipsă de încredere în sine, de nesiguranță, de lipsă de echilibru, au existat mereu în mine sau mi s-au lipit de suflet de-a lungul anilor, provocate de piedicile pe care viața mi le-a scos în cale. Dar știu cu siguranță că nu mi-e bine. Și-aș vrea ca oamenii care chiar țin la mine, să înțeleagă. Să înțeleagă că nu vreau să mă îndepărtez, chiar dacă așa pare. Să înțeleagă că cer ajutor chiar dacă nu știu s-o fac în cel mai potrivit mod. Să înțeleagă că demonii nesiguranțelor cu care mă lupt îmi dau multă bătaie de cap și e mai ușor să mă pierd, să mă afund, să-mi las sufletul să se întunece, decât să-mi găsesc sprijin, mai ales atunci când simt că nu e nimic real de care să mă agăț (da, cu siguranță, Puștiul e stâlpul de căpătâi al realității mele și existenței lui i se datorează faptul că nu mă pierd de tot, dar tot mi-e necesar mai mult de atât pentru a merge pe drumul vieții într-un mod mai puțin apăsător).

Și mă simt, iar, așa ca-n poza asta. La marginea lumii. Întunecată, incapabilă să văd culorile din jurul meu. Nesigură. Bolnavă de lipsă. De dragoste. De afecțiune. De tandrețe. De apropiere. De drag.
(credit foto – Bianca – Bialog)