Pe unde-o fi sfârşitul?

Paporniţa cu vorbe mi-a amintit azi de Pittiş, de faptul că s-au împlinit zilele astea patru ani de când el a murit.
Un sentiment de copleşitoare tristeţe îmi îmbracă sufletul şi trecerea prea alertă a timpului m-apasă cumplit. Când, cum au trecut anii ăştia de când el nu mai e? Cine, de ce, ne învaţă să trăim şi să mergem mai departe chiar dacă nu ne mai simţim întregi?
Oameni dragi mor. Se duc. Pentru ei, se pune punct şi gata, nu mai contează nimic. Nu mai există frumuseţe, nu mai există trăire, nu mai există suferinţă. Noi, cei ce rămânem în urma lor, avem impresia, în prima fază, că totul se sfârşeşte şi pentru noi. Că nu mai putem face un pas. Însă viaţa, firescul vieţii, ni se impune. Cădem, suferim, jelim şi simţim că drumul nostru se-nfundă. Dar nu-i aşa. Cât timp trăim, respirăm, ne ridicăm de jos, ne adunăm puterile şi mergem mai departe. Pentru că, cum Moţu’ frumos o zice „sfârşitul nu-i aici”.
Mi-e sufletul trist pentru că Pittiş s-a dus prea repede însă sunt recunoscătoare pentru tot ce el a lăsat în urmă, pentru vocea lui inconfundabilă, pentru sensibilitatea pe-o care respiră interpretările lui… da, ştiu, lipsa lui e cumva alinată prin prezenţa a tot ce ne-a dăruit însă… pentru el, punctul de sfârşit s-a pus. Chiar dacă-l purtăm cu drag în suflete, nimic nu se poate schimba. Şi, pe mine, nici gândul că, poate, îi e mai bine acolo unde e, nu mă alină.
🙁
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6eBBniJy0tg&feature=related]