Întrebări foarte grele, la ceas de seară, citind enciclopedie despre istoria omenirii. Cei cinci ani ai lui plini de întrebări. (acum între noi fie vorba, mamele chiar trebuie să aibă răspuns la toate?)
– mami, dar cum s-au născut primii oameni, de unde, dacă erau singuri?
– hmm. mare problemă, Marc…
– de ce? pentru că nu știi, mami?
– nu, Puștiule, nu știu, și nici n-am să știu vreodată…
(dar i-am spus ambele variante, a religiei, povestea lui Adam și Eva și, totodată, povestea maimuțelor primate, evoluția științifică a omenirii. i-am căutat pe net imagini exemplificatoare, am încercat să-i detaliez. l-a lămurit ceva? deloc, aș zice. dacă oamenii s-au format din maimuțe, de ce nu trăim în copaci, m-a întrebat… dacă D-zeu l-a făcut pe Adam, cum i-a dat drumul din cer să vină pe pământ?)
apoi continuarea, dimineață…
– Marc, cum au apărut primii oameni?
– păi, mami, nu îți mai dai aminte? (varianta personală a lui – nu-ți amintești) din maimuțe…(i-o fi plăcând mai mult ideea animal – om decât cea de pământ – om?)
(concluzie? el cere tot și eu simt că pot să-i dau puțin. cum să îl învăț despre lucruri pe care nici eu nu le cunosc, în care nici eu nu cred? cum să-i explic că sunt lucruri pe care va trebui să le descopere singur, să-și formeze propriile păreri, că eu nu-i pot da tot, cum crede el acum?)
0
Articol anterior
5 comments
Educaţia forţată ucide intuiţia. Eu văd la el o intuiţie curată şi corectă. Aproape corectă. Omul a apărut prin inginerie genetică: ADN extraterestru combinat cu ADN de primate. Perfect explicabilă versiunea ‘Adam şi Eva’ ca primii oameni cu ADN mixt şi evoluţia omenirii la fel de explicabilă în contextul în care un incest a putut fi evitat avînd la dispoziţie o faună întreagă, la alegere. Deşi la vremea aceea nu se inventase nici măcar vorbirea, darămite constrîngerile sociale. 🙄
Lasă-l să caute, să analizeze, să-şi folosească bunul cel mai de preţ: mintea. Va învăţa să citească, pune-i la dispoziţie biblioteca. Dacă nu ştii, prefă-te că e un joc „cît de repede poţi afla pînă termin eu de […]”. Imaginaţie. 😉
Auzi, și tu crezi că explicația înșirată de tine, cu ADN și tot tacâmul, merge la un copil de 5 ani??? Și, ca să poată să descopere singur, mai întâi trebuie să-i fac eu introducerea, în orice…
Azi m-a întrebat cum a ieșit el din burtică și de ce doare când se naște un copil? Ce să îți mai zic că el nu știe ce înseamnă un mormânt? Că aude la desene animate că mor personaje, dar nu înțelege ideea… și faptul că un om moare și e pus într-un mormânt e total străină de el? Și eu? Simt că sunt unele lucruri pe care nu aș vrea să le învețe…
Poveştile SF stimulează imaginaţia tocmai prin imposibilul sau improbabilul situaţiilor descrise acolo. Bine, asta pînă se dovedeşte că nu sînt poveşti ci pură realitate, dar să nu aşteptăm clipa asta cu răsuflarea tăiată. 😎
Nu uita că sînt(em) generaţii care au crescut cu „bau-bau sub pat”, „omul negru în dulap” şi altele de gen. Şi nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am preferat de mic copil SF-urile mitologiei şi istoriei (că doar ambele au fost manipulate la greu) şi iată că realitatea mi-a depăşit şi cele mai sălbatice visuri şi plăsmuiri ale imaginaţiei din vremurile acelea. 😉
Fiecare lucru are vremea lui cînd va fi învăţat. Unele poate apar înainte de vreme şi lasă urme, dar nu te poţi împotrivi Marelui Plan. Aveam nouă ani cînd a murit primul şi cel mai drag bunic; nici eu nu aveam habar ce se întîmplă, am înţeles doar că nu-l voi mai vedea niciodată decît în poze. Încă-l visez, încă mi-e dor de el, încă simt copilăria ciuntită, incompletă, dar viaţa merge înainte. Întotdeauna a mers înainte aşa cum a fost să fie.
Titlu de film, de-a dreptul! Îmi place cum sună: ‘Dialoguri cu copilăria-7’ (poate pentru că filmul ăsta ni-e cunoscut şi încă din toate părţile; una dintre alea proaspete, de azi, secvenţa inversă vouă – sau, ‘din ciclul: părinţii întreabă, copilul răspunde’… părinţii întrebară ce-au mai învăţat la şcoală, ce-au mai făcut, de-astea, iar răspunsul vine iute: ‘sărire de alfabet’. ‘Păi, cum? Ce-i aia?’ ‘Da’ tu nu ştii că am învăţat litera ‘a’ şi acum, azi, am ‘sărit’ direct la litera ‘m’?! Deci, sărire. Cum nu ştii tu că la clasa zero se învaţă sărire! De ce nu ştii ce se învaţă la clasa zero?’ – în care, evident, sărire e din capitolul ‘ne prefacem că inventăm cuvinte inexistente ca să ne amuzăm la reacţia părinţilor indiferent că intră sau nu şi ei în joc şi inventează şi ei ceva’, capitol înrudit cu ăla din care e aia cu datul aminte)
păi sunt dialoguri cu lumea lui mare de la cinci ani…
e fantastică lumea lor, măcar de nu s-ar pierde cu totul inocența…
Comments are closed.