… care trec prea repede.
Bine-ar fi să le putem ține în loc o vreme un pic mai lungă. Să ne putem bucura de ele pe-ndelete.
Aseară-i ziceam Puștiului, când e timpul nostru de povești – și am trecut de la cărțile cu basme, la poveștile propriei mele copilării de care nu se mai satură să afle și eu mă văd pusă în încurcătură, că n-am prea multe de povestit și-s nevoită să creez întâmplări – că mi-e dor de niște flori frumoase-n vază. Așa, printre multe altele pe care le dezbătusem, pe jumătate adormiți…
Dimineață – sâmbăta Puștiul e mai matinal decât oricine și el deja se joacă de mult când eu încă am chef să lenevesc în patul cald – m-au așteptat, lângă cafea – mda, de-o vreme am cam dat-o pe cafeaua de dimineață – și florile!
M-a lăsat așa, fără cuvinte! Și ce-ar mai fi de zis când un puști de cinci ani ține minte astfel de detalii, când îmi spune – ești mămica mea dragă și genială, am eu grijă de tine – și dimineața, primul lucru care mă întreabă, cu mânuța lui mică pe obrazul meu, e – cum te simți, te mai doare gâtul? – ce să mai zic? Doar simt. Adânc.
Dar e-o minune, zău!
S-aveți și voi parte de astfel de momente care să vă bucure profund sufletul!
9 comments
Pentru mine e mult prea tîrziu să am astfel de dimineţi, dar mă bucur pentru tine că ţi se întîmplă.
Însănătoşire grabnică, amîndurora! 😉
E musai să fie. Cum altfel? Cum ne putem împăca cu ideea absenței lor? Cum? De ce? :((
„Vreme trece, vreme vine…”
Tu ai un Puşti lîngă tine. E încă puşti, e încă acolo. Eu n-am avut decît ştiinţa că cineva, undeva, e. Şi-au trecut anii aceia pe care tu-i trăieşti, fără să-i văd, fără să-i simt, fără să fiu ceea ce ar fi trebuit să fiu, de-aş fi putut. Căci viaţa astfel a rînduit lucrurile.
Astăzi cînd m-am trezit şi-am intrat pe mail, am găsit două like-uri şi-un follow de la cineva necunoscut. Am intrat acolo şi-am aflat că e o fată aproape de vîrsta fiicei mele. Iar din lista celor mai recente articole, primul a fost o palmă grea, mai grea decît pot duce. O palmă pentru unul ca mine, pe care am simţit-o ca şi cum mi-ar fi fost adresată. Şi probabil mi-a fost. Căci în viaţă nimic nu-i întîmplător.
Nu pot întoarce timpul, nu pot desface ce-am făcut, regretele-s tardive, viaţa merge înainte. Pot doar să apreciez atunci cînd lucrurile, în alt spaţiu, se întîmplă aşa cum trebuie – sau pe aproape, fir-ar ea de iluzorie perfecţiune! – şi măcar cu gînduri bune să contribui la normalitatea unei vieţi uneori prea anormale…
și iar îmi vine să mă-mpotrivesc, să mă lupt cu niște uriași nemiloși, deși știu că e inutil!!! fir-ar! nu pot să zic altfel. nu pot. fir-ar.
Nu trebuie să te lupţi cu uriaşii altora. Doar ai grijă de „piticii” tăi şi totul va fi bine. 😉
Huguleţ de seară frumoasă! 🙂
ei, nu-i așa, sunt ai noștri, de fapt, fir-ar ei de uriași!
Sînt atît de uriaşi pe cît îi vezi tu. Dacă te uiţi mai bine, vezi cum se piticesc, puţin cîte puţin. Ia încearcă… 😉
Cat de frumos!!! Parca va vad :* >D<
A fost special, așa e. Neașteptat. Dar el mereu are gesturi de-astea, simple și pline de suflet. Că e copil. Și poate să se bucure, să simtă nealterat. Măcar de-ar putea păstra capacitatea asta…
Comments are closed.