Unele lucruri, care vin prea târziu, vin degeaba. Nu ne mai ating, nu le mai găsim rostul.
Bucuriile ce n-au fost trăite la timpul lor, nu mai pătrund în suflet.
Eram mică, aveam vreo 4, 5 ani, cred. Primisem o păpuşă. N-o mai ţin minte. Mi-a rămas doar amintirea faptului c-am avut-o. A fost a mea atât de puţin încât n-apucasem să mă bucur de ea, şi-apoi, o fetiţă din vecini mi-a luat-o. Nu mai ştiu nici cum, nici de ce, nici din ce motiv n-am recuperat-o. Ştiu c-au fost ani în care m-am simţit nedreptăţită şi păpuşa mi-a lipsit, deşi n-aveam curaj să-mi fac auzite nemulţumirile. Apoi, nu mai ţin minte să fi avut o păpuşă. Una DOAR a mea. Desigur, surorile mele mai mici au crescut în epoca de aur a păpuşilor Barbie şi casa s-a umplut de ele, eu le coseam şi tricotam hăinuţe, le coafam şi le îngrijeam pentru ele. Dar nici una din păpuşile alea nu-mi aparţinea, plus că trecuse vremea în care o păpuşă ar fi putut să umple un gol în inima mea de copil. Şi acum, nu există în viaţa mea amintirea unei fetiţe c-o păpuşă preferată în braţe.
Pe raftul unui dulap, stă acum cuminte o păpuşă frumoasă, primită în dar, în urmă cu câţiva ani, de la mama mea. Un dar atât de mult aşteptat şi întârziat cu mai mult de douăzeci de ani, ani care, până la urmă, n-au făcut decât să anuleze orice emoţie care ar fi fost posibilă într-un astfel de moment. Ce rost mai au darurile venite când sufletul nostru e deja împietrit de atâta aşteptare?
Acum, păpuşa cu obrajori de porţelan mă face să zâmbesc doar când fiul meu mă întreabă cu inocenţa pe care doar copilăria o poate avea – „mami, pot să iau un pic fetiţa, uite, am grija de ea, n-o stric, e frumoasă, are ochii ca şi tine?!”
Toate lucrurile pe care nu le trăim deplin lasă urme asupra noastră.
Regretele se adună, se tot adună, reuşind la un moment dat, să ne sufoce.
Dar învăţăm să trăim cu dezamăgiri, cu neîmpliniri, învăţăm să acceptăm drept bun chiar şi ceea ce nu-i nici pe departe aşa.
Pentru că aşa suntem construiţi, ne conformăm. Ne resemnăm.
Şi ne prefacem că nu ne doare.
12 comments
Nu degeaba se bate fierul cât e cald. O fi la fel și cu sentimentele?
Uneori da, alteori nu. Si sentimentele obosesc, si ele ajuns sa fie sufocante. Nu stiu sa-ti spun sigur. Cred ca, oricum, fiecare, desi ne asemanam mult, traim in propriul fel…
Seara buna!!
da… in vremea copilariilor… orice neamplinire, marcheaza un rid pe amintirile de mai tarziu… si asta… este si ramane dureros…
E adevarat ca raman, si marcheaza, si sunt dureroase. In acelasi timp, avem forta de-a ne continua drumul impreuna cu ele, gasim forta de-a ne bucura, de-a ne implini…
Seara buna!
asta pentru ca o adaptare de acest fel, in cazul fiului tau asa si trebuie sa fie, sa ramana, sa tina departe orice fel de indicii cum ca mami lui are ceva pe suflet. caci mami lui e mare, e tare, inside of her si nu numai, indeplinind un rol in ale carui atributii intra si perceptia buna, impenetrabila a adultului ce-si ocroteste, creste si educa puiul pentru ca acesta sa aiba acest sentiment al sigurantei inradacinat, ce-l va ajuta enorm in buna evolutie ulterioara. cat despre fetita nedreptatita de soarta, ea a trecut de barierele timpului de atunci, ea e mama acum si amintiri ce-o nedreptateau atunci sunt si trebuie sa fie si sa ramana asa -intangibile- pt ca adultul de acum are alte indatoriri, sarcini si atributii ce nu mai sunt doar proprii, iar ele sunt cele mai importante!
uita de sentimentul acela si-ti voi sugera o varianta de cum sa faci: gandeste-te doar ca puiul tau de om nu vrei sa traiasca acel sentiment amintit de tine (cel cu papusa furata in copilarie) si atunci disimularea inexistentei vreunei amintiri vechi de-atunci ajuta sa fii mami lui care pt el e: batmanul care bate si face eroisme, supermanul care ajuta omenirea, etc-tot felul de atribute, culori si tonuri pozitive pt tine, mami lui. asa ca, benefic amandurora, uitati de fetita de atunci, ea oricum nu mai exista ontic, perioada fiintarii celei de-atunci s-a acurs, i-au luat rand pe rand locul eleva, adolescenta, tanara adulta, mama!
trebuie lasate in urma de tot astfel de trecuturi cu incarcatura negativa ce prezentificate pot macina interior, chiar de avem o droaie de atributii serioase, dificile uneori. pt ele trebuie, deci, sa ne luptam a fi imperturbabili! asa cum vreau sa poti fi pt your little son! 🙂
Asa si trebuie, da. Regretele astea, exista, intr-adevar. Dar ele sunt undeva in mine si ma straduiesc mult ca piciul meu sa nu fie afectat… da, intotdeauna parintii isi doresc pentru copiii lor ceea ce ei n-au putut realiza… eu nu, nu imi doresc pentru fiul meu o implinire a lucrurilor pe care eu nu le-am facut. Vreau doar sa fie fericit. Sa traiasca asa cum isi doreste, sa aiba un spirit liber. Cat tine de mine, fac tot ce pot sa-i fie bine, sa nu simta ca-i lipseste ceva…
Trecutul nostru e un amestec intre bine si rau. Si e tot al nostru, asa cum e. Ne amintim cu placere de momentele frumoase si pe cele mai putin frumoase le-am vrea uitate. Dar sunt acolo. Si revin, din cand in cand. Ideea e sa nu afecteze prea mult mersul prezentului.
Seara buna!
„Regretele se adună, se tot adună, reuşind la un moment dat, să ne sufoce.” Este teribilă propoziţia asta – arată exact modul în care singurui, fără aportul cuiva din afară, reuşim să ne facem rău. Atâta timp cât permitem, lăsăm să dospească tot felul de lucruri care s-au întâmplat, care ne afectează negativ este evident că la un moment dat ne vor covârşi. Dacă stăm într-o casă plină de resturi ale trecutului mobilată cu lucruri vechi şi întunecoasă, întunericul şi mucegaiul vor avea mereu cale spre sufeltul nostru. Oricât de greu ar fi, trebuie deschise ferestrele şi lăsat aerul curat şi proaspăt să intre în casă. Oricât de înnorat ar fi afară, oricât de frig ar fi. Până la urmă, cred că nici nu avem de ales.
Este îndeajuns că lumea, unii oameni sunt aşa cum sunt, că există lucruri absurde şi fără de sens. Aşa că pentru ce să ne mai facem singuri rău şi să lăsăm regretele să se adune, să se tot adune?
(Îmi place blogul tău. Am să mai zăbovesc pe aci, dacă-mi permiţi)
Buna, Ovidiu!
Pana la urma… nici nu avem de ales, bine zici. Asta e esenta. Nu mergem inainte pentru ca alegem, pentru ca vrem, nu trecem peste dureri si dezamagiri pentru ca avem dorinta de-a o face ci pentru ca TREBUIE. Pentru ca asa e mersul lucrurilor, pentru ca nu depinde de noi…
Zaboveste, cat ti-o fi pofta! Ma bucur de prezenta ta! Seara buna!
TREBUIE nu functioneaza cand e vorba de sentimente. Da, e o datorie, daca vrei, dar eu m-am referit la faptul ca trebuie sa traim, sa ne traim viata… ca nu putem alege – bine, exista varianta sinuciderii dar am scos-o acum din calcul pentru ca se presupune ca vrem sa traim – sa traim sau sa nu traim, la asta ma refeream. Altfel, desigur, sunt de acord cu tine. Avem capacitatea de-a face alegeri, desi, poate alegem sa dam cu capul la nesfarsit, poate pentru ca durerea pe care lovitura ne-o provoaca e mai mica decat dorinta de-a incerca din nou, speranta de-a reusi acel ceva pentru care dam cu capul…
Deci nu-i un dezacord si, chiar daca ar fi fost, nu ma deranjeaza deloc. Dimpotriva, apreciez cand oamenii isi spun parerea si nu se aliniaza parerii generale.
Zi buna!
Nu, nu sunt de acord. Atunci când exprimi acest imperativ TREBUIE, deja spusi că avem o DATORIE faţă de noi înşine. Pare a fi ceva silit şi nu cred că este aşa. Ne iubim copiii nu pentru că TREBUIE ci îi iubim, pur şi simplu. Tot aşa stau lucrurile, ar fi bine să stea lucrurile, şi pentru noi. Faţă de propria persoană avem o responsabilitate uriaşă, aceea de a ne salva, de a nu ne lăsa să pierim – în orice formă ar fi această extincţie.
Ba da, cred că (trebuie 😀 să) alegem, să vrem să o luăm într-o direcţie sau alta. Atâta avem de făcut. Depinde de noi şi numai de noi dacă ieşim la suprafaţă sau să ne „resemnăm”, cum spuneai. Totuşi, şi resemnarea face parte din viaţa noastră. Nu dai la nesfârşit cu capul într-un perete, la un moment dat abandonezi. Dar şi atunci resemnarea să fie tot o alegere, o acceptare înţeleaptă, nu un abandon.
(Îmi pare rău că de la prima vizită în casa ta am început cu un dezacord. Cred însă că mă pot simţi în largul meu pe aici. 🙂 )
Nu am avut niciodata o jucarie doar a mea. Am fost cinci frati iar parintii nu si-au permis niciodata sa ne cumpere jucariile pe care ni le doream. Imi aduc aminte insa ca noi baietii stiam sa ne bucuram de o masinuta, iar fetele isi imparteau indotoririle in grija lor pentru papusa. Nu pot uita insa mitraliera pe care o priveam fascinat in vitrina librariei de la coltul strazii. Ma visam impuscand banditi ce coborau de pe acoperisul caselor, ce se furisau pe langa pomi ori apareau de dupa garduri 🙂 . I-am impuscat pana la urma caci tata mi-a confectionat o mitraliera din lem pe care a vopsit-o frumos si de care eram tare mandru. Ii facuse si o curea cu ajutorul careia o atarnam la spate pentru a putea patrula mai lesne. Era frumoasa mitraliera de la tata. Insa am pierdut prea mult timp cu nasul lipit de geamul vitrinei cu jucarii pentru a putea uita acea mitraliera. Copilaria doanme ce frumoasa mi-a fost !
P.S. Mi-a placut tare mult Beatrix. 😛
Da, cunosc bine sentimentul. Dar, uite, tu ai avut ceva ce banii n-ar fi putut cumpara. Un tata care ti-a confectionat el singur o mitraliera. Aia cred ca e amintirea cea mai de pret. Da, stiu, copil fiind, mitraliera din vitrina era mai atragatoare, mai… dar, da, uneori e bine sa punem in balanta, ce avem si ce nu… poate ceea ce avem e mai valoros…
Mi-a placut si mie Beatrix. Balzac, in general, imi place.
🙂
Comments are closed.