Cândva am să-mi iau un an sabatic!

I-am rămas datoare Lilianei, după articolul ei, cu un răspuns și am decis să fac asta într-un post întreg, aici, la mine.
M-a pus zdravăn pe gânduri zilele astea – și pe visat, e drept – ceea ce ea a scris. An sabatic. Sună atât de romantic, de fermecător, de atractiv, de eliberator. Ca o poartă deschisă spre un tu mai bun, mai înțelept, mai mulțumit, mai… mai fericit, desigur. Că doar acesta e scopul oricăror acțiuni de-ale noastre, nu?
Da, mi-aș dori să am posibilitatea, deschiderea, curajul și timpul necesar pentru a face așa ceva. Cred și simt că o să vină vremea și pentru asta, prea mi se zbate-n suflet dorul de căutare de sine, de găsire a acelui ceva care să-mi dea senzația de viață simplă, dar reală.
Cândva, cumva, am să-mi iau un an sabatic și-am să plec să cutreier lumea, să cunosc și să mă cunosc. Mă atrage tot mai mult partea estică a lumii și știu că-n direcția aceea mi-aș dori să pornesc. Zilele astea m-am gândit că acum, perioada asta ar fi cea mai potrivită pentru mine. Puștiul poate începe școala un an mai târziu, schimbările ce-mi sunt impuse în acest an pot fi chiar punct de plecare… exceptând câteva lucruri, pare o perioadă bună. Dar, doar pare, știu asta. Pentru o astfel de călătorie, am nevoie ca lucrurile să fie mult mai ok decât sunt, mult mai clare, mult mai… la locul lor.
Sunt de acord cu Liliana când spune că anul sabatic nu-i motiv de sentiment de superioritate, că nu există un timp perfect pentru asta ci e atunci când tu simți, că e absurd să muncești zece ani ca un sclav doar ca să-ți poți apoi permite un an sabatic, și, da, clar nu poți face treaba asta fără bani… dar, mai cred și că o astfel de călătorie poate să fie terapeutică, că te poate vindeca – de boli de-ale sufletului, zic-  că poți să-ți găsești liniștea, pacea, ce-o fi, undeva-n India – sau în oricare alt loc – mai cred că poate însemna și perioade de voluntariat – eu, de exemplu, așa văd lucrurile, măcar o parte din anul acela aș vrea să fiu implicată în viața comunităților în care-aș fi, să ajut, să fiu de folos…
Îmi doresc un an sabatic. Și pentru mine, și pentru Puști. Pentru el (ar fi) va fi o școală a vieții predată practic, pas cu pas. Poate un punct de pornire pentru o viață așa cum i-o doresc eu să-i fie – cu spiritul liber, dornic de cunoaștere, entuziast. Sau, poate, doar un an în care-ar avea parte de întâmplări diverse, noi, cine știe… Pentru mine, simt c-ar fi un drum al descoperirii de sine. Să înțeleg, să văd, să aflu… Poate că nu m-aș întoarce un alt om – ei, da, exact așa am sperat și înainte de-a sări cu parașuta – poate că schimbările n-ar fi esențiale, dar cred cu tărie c-ar fi un timp al întrebărilor, dar și-al răspunsurilor. Plus că mi-aș satisface, măcar într-o măsură, setea de călătorie, de descoperire a locurilor, a oamenilor, a vieții.
Poate peste patru ani, când termină Puștiul clasa a patra. Poate peste opt, înainte de-a merge la liceu. Poate peste zece, sau poate în curând. Nu-mi fac încă planuri, dar ideea anului sabatic are un loc clar în mintea și-n sufletul meu. Și știu că o să-i vină vremea. Vreau să-i vină.
Voi ce părere aveți despre asta? Ați lăsa toate în urmă, pentru o vreme, ca să faceți o astfel de călătorie? V-ați dori așa ceva? Sau vi se pare doar ceva, așa, visător și irealist, nejustificat?