De ce e aşa de greu să-i permitem copilului din noi să trăiască, să se manifeste?
Sunt vulcanică, sunt războinică şi de multe ori, imprevizibilă însă, totodată, sunt un munte de seriozitate, de maturitate.
De ce considerăm joaca ca aparţinând copiilor? Doar pentru că n-avem timp, disponibilitate, deschidere, pentru că noi suntem adulţi? Pentru că ne e teamă c-am lăsa să se vadă o faţă pe care o considerăm mai puţin „serioasă”?
M-am lăsat captivată azi – pentru prima oară – timp de vreo oră, de-o consolă de joc Xbox 360. Deşi destul de greu, cu o teamă, clar fără temei, c-aş fi putut fi motiv de haz, mi-am dat drumul pe valul ăla de veselie şi libertate şi entuziasm simplu, clar, de copil.
Da, aşa m-am simţit. Ca un copil care se bucură sincer de o jucărie.
De ce, de ce uităm să fim copii? Doar pentru că anii se adună în noi? Nu ne-ar fi mai uşor să ducem povara vieţii dacă am putea să o privim prin seninătatea ochilor de copil?
Hai să fim, măcar din când în când, copii. Să ne dăm mâna într-o horă a veseliei nealterate. Şi să ne bucurăm. Am, azi, braţele larg deschise către lume. Şi sufletul, la fel.
0
Articol anterior
9 comments
da, cam ai dreptate, e ne-aiurea gîndul ăsta. doar că eu îmi permit să îl las să se manifeste destul de des şi trebuie să recunosc că îmi pică tare bine. îmi pică tare bine să mă iau pe la 5 dimineaţa şi să mă duc la lacul din apropiere, numai ca să văd un răsărit de soare, îmi pică al naibii de bine să mă joc cu un căţel sau cu un pisoi, îmi pică al naibii de bine să mă tăvălesc prin iarbă, fără să mă gîndesc că se murdăresc hainele de pe mine. eu zic că în momentul în care uiţi cu totul ce înseamnă să fii copil, uiţi practic să trăieşti; de-aia vreau să rămîn mereu copil, măcar acolo, în adîncul sufletului, dacă altfel nu se poate; şi bineînţeles în manifestări, pe care unii „oameni mari” nu le vor înţelege nicicînd. 🙂
ce bine ca poti. 🙂 cat de mult si cat de des. si toate momentele alea sa-ti creeze amintiri datatoare de forta pentru a merge inainte.
🙂
[…] rokssana, androxa, normalitate anormală, dialaLA, domnul nimeni, Madi şi Onu, roxana iordache Share this:TwitterFacebookLinkedInLike […]
hai! 🙂
oare cine are curaj sa faca primul pas?
Cine spune ca e greu?! Totul e sa-ti asumi cu zambetul pe buze si momentele pe care pana atunci le-ai considerat ridicole…ziua de ieri a trecut…ziua de azi se scurge usor…niciuna nu se mai intoarce 😉
poate nu e greu sa ne jucam, mai greu e sa ne hotaram sa o facem…
Dacă mai avem cum, jucam și azi Super Mario 🙂 Îmi amintesc cum am ajuns la ultimul nivel și am doborât balaurul.
da, mario a avut momentul lui de glorie. acum s-au inventat altele… dar, ideea e sa ne putem bucura, de orice clipa. sigur, am vazut ca tu poti… ce bine!
Comments are closed.