Bariere de-ale vieţii…

” Cea mai mare slăbiciune a oamenilor este tendinţa lor de a ezita să le spună celor din jurul lor că îi iubesc în timp ce aceştia sunt încă în viaţa. ” – Orlando A. Batista
Amalgam de viaţă şi de moarte e toată existenţa noastră.
Moartea ne desparte de oameni. Şi-n aceeaşi măsură, o face şi viaţa.
De multe ori se întâmplă ca doar atunci când mor să ne dăm seama că oamenii ăia ne-au fost dragi.
Când îi plângem că s-au dus. Şi nu mai există cale de întoarcere.
Nu, de data asta, nu vorbesc din experienţa proprie. Nu-mi am morţii mei. Încă nu.
Nu ştiu cât mă poate doborî moartea unui om apropiat şi, sincer, nici nu mă gândesc la asta acum. Prefer să trăiesc ce va fi de trăit când o să vină momentul. Desigur, nu mă amăgesc zicându-mi că n-o să vină. E normal ca oamenii să se nască, să-şi trăiască viaţa şi să moară. Şi cei ce rămân după, să-i plângă. Să-i plângă pentru c-au rămas ei fără prezenţa acelui om, nu pentru că el s-ar fi dus într-un loc în care-i e rău. Ca, până la urmă, cine poate ştii ce e după? Dacă e…
Oricum… moartea îndepărtează şi, uneori, apropie. Îi apropie pe cei ce-au rămas. Poate că e un moment în care oamenii îşi dau seama de valoarea vieţii, de ireversibilitatea timpului, de zădărnicia distanţelor…
Nu pot să nu mă gândesc, acum că vestea unei morţi mi-a ajuns la ureche că, de multe ori, nu-i nevoie ca moartea să intervină pentru a ne despărţi de oameni dragi. Şi, poate că sunt insensibilă, poate că vorbesc în necunoştinţă de cauză, poate că greşesc dar… mi se pare mai dureros când murim pentru oameni dragi rămânând în viaţă, când ne despart orgolii, mândrii, neînţelegeri. Măcar moartea ştim că e în cursul firesc al vieţii. În schimb, alegerea voluntară de-a te îndepărta de un om, de-ai face rău, de-a fi azi opusul a ceea ce erai ieri… astea mi se par dureri crunte ale vieţii… Morţi cu care trebuie să învăţăm să trăim.