Fetița din mine

Fetița din mine s-a pierdut demult. Poate când aveam de-abia nouă ani și mi-am dorit o petrecere de ziua mea, sau, poate chiar mai devreme, când, rătăcind de mână cu-n frate mai mare, dar tot de-o șchioapă, pe străzile orașului, știam că noi trebuie să plecăm de-acasă.
Cert e faptul că nu mi-o amintesc. Încerc s-o reconstitui din frânturi de amintiri și nu reușesc. Nu mi-o aduc aminte bucurându-se, deschizând ochii senini larg în fața minunilor lumii. Vag, îmi revin în minte momente de teamă, de nesiguranță, de ochi strânși tare, tare, aproape la fel de tare ca și pumnii mici de copil pe care mă încăpățânam să-i strâng, împotrivindu-mă.
Fetița din mine n-a avut un timp al ei. N-a copilărit printre rochii înflorate și codițe împletite, n-a (a)dormit cu ursuleți de pluș în brațe. Îi erau mâinile ocupate cu alte mâini ale fraților mai mici și joaca-i era umbrită de-un trebuie să ai grijă continuu.
Fetița din mine s-a pierdut demult. Poate într-un somn adânc ca și Frumoasa din pădurea adormită, sau, poate, într-o comă extrem de profundă, vecină cu moartea.
Nu, ea nu s-a trezit nici atunci când în brațe mi-a poposit păpușa – bebeluș, pe care am adus-o eu pe lume, pentru prima oară o jucărie – una vie – ce-mi aparținea doar mie. N-a făcut-o să tresară minunea aducerii pe lume a unui copil, dimpotrivă, datoria și responsabilitatea au împământenit serioasa maturitate.
Uneori cred că fetița din mine nici nu există. C-a murit, așa cum e firesc ca toate să moară. Prea mi-am spus mereu, prea mi-am impus, prea a fost necesar să fiu om mare. Nu femeie sau mamă, ci om mare.
Dar, alteori, ca acum, când neputința de-a fi copil în copilăria Puștiului îmi apasă sufletul, îmi sfredelește-n creier urlându-mi în timpane o altă nuanță a lui trebuie – trebuie să reușești, îmi doresc cu tărie ca fetița din mine să fie pe acolo pe undeva, oricât de ascunsă, oricât de firavă, dar să existe.
Și să vină o zi când o bucurie s-o atingă, s-o scoată la iveală și s-o lase să simtă. Așa, firav, ca bătaia aripilor de fluture, dar să vibreze a viață și entuziasm. Autentic, real, total.
Până atunci, cred că sunt prea ocupată să fiu om mare. Un om mare care face pași extrem de anevoios către sine însăși.

(foto – Diana Cherecheș, Amsterdam, mai 2014)

(îmi scriu textele așa, dintr-o suflare, și n-am pretenția de-a le da forme și înțelesuri clare. sunt, și ele, haotice, așa ca și mine. sunt parte din mine și, așa stângaci, cu pași nesiguri, pentru că aici e locul meu, un fel de sanatoriu de recuperare emoțională, am de gând să le las să curgă cum vin. așa, nepozitive, așa, fără noimă sau seninătate. pentru că, dincolo de toate, e modul meu de-a căuta, de-a vindeca, de-a face pași într-o direcție. modul meu de-a trăi, de-a urca sau coborî. de-a ajunge la mine însămi.)