Între viaţă şi moarte…

… aşa m-am simţit şi eu ieri, preţ de vreo 15 de minute cât a durat, pe locul din spate al unei motociclete, drumul dintre două localităţi.
N-aş putea spune că-s un om amator de motociclism. Desigur, ideea unei aventuri prin lume, călare pe un motor cu două roţi, cu haine mulate din piele şi vuietul vântului prin păr, pare extrem de incitantă şi provocatoare, însă, dincolo de asta, cred că viaţa pe motor le e rezervată celor ce poartă pasiunea pentru motociclism în sânge. Jos pălăria în faţa lor.
Eu, mai degrabă, sunt motivată de curiozitate. Curiozitatea de-a trăi şi înţelege nişte senzaţii.
Ieri a fost a doua oară când m-am urcat pe-o motocicletă. Şi a fost prima oară când am „zburat” cu ea prin trafic, data anterioară avusesem parte doar de-o plimbare pe-un drum neumblat.
Mi-am pus casca şi-am urcat în spatele „şoferului” fără să stau prea mult pe gânduri. Eram îmbrăcată-n jeans şi-un tricou cu mâneca scurtă. Şi-n suflet mi se zbătea o dorinţă de trăire. De senzaţii.
Am avut timp, în minutele alea, să mă gândesc la atât de multe lucruri şi să-mi pun atât de multe întrebări încât, deşi alergam cu viteză mare pe şosea – desigur, cel de la conducerea motocicletei ţinuse să-mi facă şi-o demonstraţie de îndemânare şi curaj – aveam impresia că-s acolo de când lumea. Îmi ziceam că, pentru că am braţele goale, în caz de accident, mi-aş zgâria cam rău mâinile – de parcă, într-un asemenea caz, ar mai fi rămas ceva din mine sau mâinile mele goale ar fi fost singurele vătămate. În curbele mari, când motocicleta se înclina mult, incredibil de mult, mă întrebam cât mai lipseşte să ajungem pe asfalt. Îmi imaginam distanţa de târâre. Şi-n minte mi se derula filmul a tot ce-ar fi urmat după. Oare mă ţin prea strâns? Oare stau prea relaxată? Oare pot mişca un picior? Oare pot flutura o mână? Ce s-ar întâmpla dacă m-aş lăsa mult pe spate? Oare, maşinile alea, o să reuşim să trecem printre ele? Oare, la viteza asta, nu traversăm de-a dreptul sensul giratoriu? De-astea mă întrebam eu… şi mi-era frică şi-mi făcea plăcere… când mai mult frică, când mai mult plăcere… Şi mă gândeam la viaţă, la oameni, la cât e de subţire firul dintre viaţă şi moarte… şi-mi treceau prin faţa ochilor imagini, şi chipuri, şi momente. Şi-mi doream s-ajungem la destinaţie. Şi-n acelaşi timp, să nu se termine.
Lumea din jur se vedea, clar, altfel. Să fii la volanul unei maşini e joacă de copil. E siguranţă, e relaxare, e comoditate. De pe motocicletă simţi totul altfel. Mai aproape. La propriu. Mai ameninţător. Mai alert. Şi mai intens.
Da, desigur, mâine m-aş urca din nou în şa. 🙂