Mami, când n-o să-mi mai fie frică?

Cum să-i spun că există frici cu care e musai să înveți să trăiești? Că sunt lucruri care ne vor ridica întotdeauna părul pe șira spinării, lucruri care ne vor înspăimânta și noi va trebui să mergem mai departe? Cum înveți un copil pe care-l vrei încrezător și optimist și curajos să nu se teamă… sau să-și controleze teama, să o înțeleagă, să o accepte? Cum? Când tu însuți te temi uneori mai tare decât el?
Cum răspund întrebării acesteia care-i vine tot mai des în minte și pe buze Puștiului, care așteaptă de la mine asigurări că nouă NICIODATĂ nu o să ni se întâmple ceva rău, că nu vor fi furtuni care distrug case, cutremure sau războaie, că animale sălbatice niciodată nu ne vor ataca, că întunericul nu ne face rău, că hoții n-au treabă cu noi și, cel mai adesea… că șerpii nu trăiesc decât departeeee, foarte departe? (în condițiile în care ne ducem într-o mică drumeție pe munte și întâlnim chiar doi șerpi (de-ăia mici, de casă, dar parcă contează!!), care mă sperie pe mine cel puțin la fel de tare ca și pe el?)
Știu că e la vârsta la care devine tot mai conștient de realitate, de pericole, simte lucrurile într-un mod mult mai acut, răspunsurile trebuie să-i fie clare și lămuritoare, și vede și înțelege și are nevoie să se simtă în siguranță și știu că toate sunt firești, dar… de ce nu rămânem mai mult la perioada asta de candoare și confortabilă superficialitate?
– mami, mă duc să caut ceva…
– ce cauți, puiule?
– păi, nu știu, mai întâi caut…