Despre copiii proiectului Kids for Kids

Să fiu aproape de copii defavorizați e unul dintre lucrurile pe care mi-e cel mai greu să le fac. Și-atunci, de ce mă încăpățânez? Cred că e tocmai pentru că-mi doresc să ies din spațiul meu de confort și să nu mă prefac că nu văd în jurul meu. Iar în ceea ce-i privește pe copii, o simt ca pe o datorie, un ceva ce trebuie făcut. Și e atât de puțin…
Se uită la mine cu ochi mari timizi și întrebători și le e greu să primească. Copii suficient de mari încât să înțeleagă că sunt, cumva, mai puțin norocoși decât alții. Copii de clase gimnaziale, cu suficientă maturitate încât să le fie greu să fie în postura celor care primesc.
O fetiță de clasa a treia, frumoasă foc, nici n-a îndrăznit să se uite în cutia cu rechizite, doar privirea plină de emoție-i trăda bucuria de-a primi ceva nou, ceva interesant, ceva pentru școala… aceea de care zicea că-i place, că e premiantă. În condițiile în care trăiește alături de ceilalți cinci frați (dintre care unul mic grav bolnav, unul de doi ani și alți trei școlari) și de părinți într-un apartament care greu poate avea numele de locuință. Da, dar măcar e într-o familie, s-ar zice… Și totuși…
Alți copii, o casă de tip familial, aceeași la care fusesem și în iarnă, copiii care-mi cântaseră, mă îmbrățișaseră și-mi lăsaseră urme adânci de neresemnare și tristețe în suflet. Copii frumoși cu șanse neegale la viață, la viitor. Copii cărora le lipsesc, mai mult decât cele materiale, afecțiunea, dragostea, familia. Și te duci acolo, un străin, le duci lucruri și apoi pleci. Îți vezi de viața ta, îți plângi de milă, ești frustrat și nemulțumit… și-ți aduci aminte din când în când că altora le e mai greu. Că sunt copii pe care nu-i învelește nimeni noaptea, pe care nu-i pupă un părinte dimineața când pleacă la școală. Și simți că se răsucește un cuțit într-o rană care n-are cum să se vindece. Că tot ceea ce poți face e puțin. Te convingi că nu e inutil, că un prea puțin tot e mai mult decât nimic.
Un copil care vinde ziare într-o intersecție, deja de câțiva ani. În zilele de școală lipsește, sau e prezent după amiaza. În weekend-uri e la locul lui, că e vară sau iarnă. Un copil căruia mie mi-e greu să-i ofer, lui îi e greu să primească. Are o modestie atât de dureroasă și o mândrie pentru faptul că el își muncește banii încât mi-e greu să-i fac față, să mă uit în ochii lui. Și niciodată nu reușesc să-mi imaginez ce-o fi în sufletul lui.
Fetița care mă vede deja de câțiva ani ca pe un fel de salvator și-mi sare în brațe de fiecare dată când ajung la ea și mă privește cu o admirație care mie mi-e extrem de apăsătoare. Acum în clasa patra, mai matură, mai serioasă, cuminte și la locul ei, plecată de-acolo din coliba de pe deal, de unde trăia cu bunica ei în condiții mizere, cu o șansă la o viață mai bună.

Aceștia sunt copiii beneficiari ai proiectului Kids for Kids, cei la care au ajuns rechizitele pe care am reușit să le strângem în cadrul acestui proiect. Copii cărora o să le fie un pic mai ușor la școală pentru că nu le vor lipsi creioanele sau stilourile, sau acuarele ori caietele. Copii frumoși, cu dorințe și visuri, cu nevoi reale și stringente. Copii pe care-i simt, de fiecare dată, extrem de dornici de apropiere. Dincolo de ajutorul material pe care-l primesc, asta-i senzația pe care-o am mereu, cea care-mi strânge sufletul ca într-o menghină. Ei toți au nevoie de altceva, în primul rând de altceva. De afecțiune, de apropiere, de sentimentul că celorlalți le pasă de ei. Și oricât de mult ajutor material le-am da, acela e un gol pe care nu-l putem umple. Și totuși, alternativa nu e statul pe margine…
 (cu ocazia aceasta mai mulțumesc o dată tuturor celor care mi-au fost alături în realizarea acestui proiect. oameni buni și frumoși cărora le sunt recunoscătoare că aleg să se implice. îmi pun speranța că voi reuși să re(fac) acest proiect în curând, la un nivel mai mare, că acesta-i genul de ajutor necesar fără întrerupere…)