Ridică-te și mergi!

Îndemnul biblic e în titlu, dar în mintea mea-i legat azi de două povești cu biciclete.
O veste tristă. Un om, o bicicletă, un șofer neatent. Un accident cu urmări dureroase, fizic și psihic. O îndârjire – voi renunța la bicicletă. Gândul meu a fost… cum să renunți? Dar e gândul unui om care n-a avut parte de vreo astfel de experiență, un om care merge zilnic cu bicicleta pe șoselele orașului, mereu printre mașini, cu o încredere și o siguranță nejustificate pentru că știu perfect că-s lucruri de care n-am cum să mă feresc cât timp nu depind toate de mine. Însă azi am văzut lucrurile altfel, după discuția aceea care m-a făcut să vizualizez mental un accident pe-o șosea din România, să-mi imaginez acel om căzut, rănit suficient de grav cât să nu poată fi mișcat, obligat să aștepte echipele de salvare acolo, lipit de asfalt. Mi s-a strâns sufletul și lacrimi călduțe-mi curgeau pe obraz. Și chiar dacă-s ani de tăcere între noi, și chiar dacă ne despart lumi întregi, afecțiunea aceea pe care ne-am purtat-o cândva există, poate într-o altfel de formă, dar există. Gândul neputinței mele, a faptului că nu pot ajuta nicicum, m-a durut. Și din toată discuția noastră, ceea ce-a putut să fie concluzia cea mai logică e tocmai îndemnul din titlu.Viața te pune în situații extreme, poate ca să-ți dai seama că ești capabil să faci față. Și nu-ți rămâne decât să te ridici și să mergi mai departe.
O cerere copilărească. O fetiță, 10 ani. Îmi doresc din suflet o bicicletă, mi-a spus, când mă pregăteam să plec de la ea, acolo unde ajunsesem împreună cu Puștiul, cu biciclete, să-i ducem rechizite din proiectul Kids for Kids. Modul în care se uita la bicicleta cea colorată a lui Marc, emoția din glasul ei, și-așa de mult m-a bucurat dorința ei… Primul meu gând a fost – cum voi reuși să-i fac rost de una? Și-apoi, pe drumul către casă, mă gândeam că ăsta-i sensul vieții, firescul ei. Copiii au candoarea aceasta a neconștientizării pericolului, la ei primează dorința, entuziasmul, la noi, oamenii mari, rațiunea, logicul. Nu poți feri un copil de pericole interzicându-i sau închizându-i uși, ca să fie în siguranță. Singurul lucru pe care-l putem face, e să-i sprijinim, să le fim alături și să-i ajutăm să conștientizeze ce-i bine și ce nu. Dar nu, nu să le tăiem aripile.
Nu știu dacă pe mine m-ar speria un accident, nici nu-mi doresc să aflu ce-aș simți, gândi. Deși m-a urmărit toată ziua imaginea omului aflat pe-un pat de spital, n-am avut nici un gând în a-l opri pe Puști din a merge cu bicicleta azi. Și totuși, teama de pericol, de neprevăzut, există și-n mine. Și e o teamă care va exista mereu, zi de zi, pas cu pas. Că ni s-a dat să fie așa, să facă parte din viață, să nu putem noi controla totul. Și nu rămâne decât… să ne ridicăm și să mergem mai departe, nu? Unii renunțând la unele, alții dorindu-ni-le!