Poveri de om mare…

Dimineaţa a început devreme – după o noapte de emoţii, la mine -, cu zâmbete şi voie bună, cu energie debordantă şi-o bucurie mare pentru pornirea în noua aventură. Grădiniţa.

Mândru că se descurcă singur, a ţinut mult să ducă el bagajul cu lucruşoarele pentru grădiniţă. Lucruşoare pe care tot el le-a şi ales. Doar îmi zice mereu – uite, mami, ce mare sunt!

În poarta grădiniţei încă credeam – amândoi – că ziua ce ne-aşteaptă o să fie una veselă şi încărcată de descoperiri frumoase. El era nerăbdător, eu îl mai forţam să facă o poză, două.

Într-un colţişor, Marc (azi, la grădi, Alexis, cel de-al doilea nume al lui) s-a transformat, încetişor, într-un arici. Aşa, pe tăcute, s-a închis în el, a devenit tot mai speriat. Sigur se întreba – ce caut eu aici?

De aici s-a cam rupt filmul. A început să plângă, apoi să urle, apoi să se zbată din toate puterile. A fugit din sală, m-a căutat pe coridoare, s-a agaţat de mine, inima îi bătea, sărăcuţul, ca niciodată. Îmi venea să-l iau acasă. Şi să-l ţin strâns lipit de mine, să nu-l atingă nimic, să nu-l facă nimic să plângă, să îi fie bine. Aşa, într-o colivie. Dar n-am făcut-o. L-am lăsat în braţele educatoarei şi-am fugit de-acolo. Plângând pe străzi, cu glasul lui speriat tipându-mi în timpane. Pentru mine, a fost o zi lungă, grea, în care am purtat un bolovan în piept. Când, cum s-a liniştit, nu ştiu. Dar s-a liniştit, cum era de aşteptat. N-a mâncat, n-a dormit. Când ne-am dus după el ne tot întreba – m-aţi lăsat aici, am crezut că nu veniţi după mine. Cum să nu simt că mi se face praf sufletul? Şi nu, nu exagerez!