Chiar dacă sunt mii de întrebări care mi se perindă prin minte și reușesc întotdeauna să mă împiedic de unele cărora nu le găsesc răspuns, cumva mi-e clar acest lucru. Și, de câteva zile, tot zâmbesc gândindu-mă la asta, uitându-mă la el și conștientizând faptul că… chiar e așa. Marc e un copil fericit.
Și nu, nu-i un copil fericit pentru că are tot ce-și dorește. O vizită într-un magazin de jucării confirmă acest lucru și provoacă nesfârșite discuții de genul – mami, îmi doresc și aia și aia și aia și uite cum sunt alea și vai ce-mi place cealaltă – și lista mereu e interminabilă și am senzația că, oricât de multe jucării ar avea, tot nu sunt destule. Desigur, e o frustrare de adult – cât de multe jucării își poate dori un copil? Cum ajungi să păstrezi un echilibru între ceea ce-i necesar, ceea ce-i suficient și ceea ce-i prea mult? Cu siguranță sunt goluri care s-ar mai putea umple, îndeosebi în ceea ce privește timpul, atenția și implicarea care i se acordă și aceasta e partea la care lucrăm mereu. În privința lucrurilor, n-are tot ce-și dorește, dar sigur are mai mult decât i-ar fi strict necesar.
Nu-i un copil fericit pentru că e lăsat să facă tot ceea ce are chef să facă sau pentru că are acces la tot ce vrea. Dimpotrivă, ne străduim să avem un program, o anumită disciplină, măcar așa, în linii mari, legată de anumite lucruri. Televizor, calculator, tabletă, jocuri, desene animate. Din toate, cât de cât cu măsură. Nu e ca și cum cunoaștem vreo rețetă magică de respectare a regulilor, mai degrabă învățăm zi de zi cum să facem lucrurile, dar ne dăm silința și ne (mai) și iese.
E un copil fericit pentru că știe că e iubit. Pentru că îi este oferit mereu sentimentul de siguranță și certitudinea faptului că suntem alături de el. Pentru că i se spune mereu că e important, că e iubit și apreciat. Pentru că, și atunci când este certat, i se explică de ce și i se confirmă faptul că o ceartă nu înseamnă că nu mai e iubit. E un copil fericit pentru că nu-i lipsește apropierea și tandrețea și afecțiunea, deși nu trăim într-o lume ideală unde armonia e cuvântul de ordine. Pentru că i se acordă o libertate de-a alege, în măsura capacității lui de copil, activitățile pe care să le facă. E un copil fericit pentru că lumea copilăriei lui înseamnă implicare din partea adulților. Pentru că simte și înțelege că nu e singur, pentru că dragostea pentru el e mai presus de lumea încrâncenată și presărată cu furtuni a oamenilor mari. Pentru că i se explică mereu și i se dau răspunsuri atunci când pune o întrebare. E un copil fericit pentru că toți adulții din jurul lui se străduiesc să-i asigure nevoile, să-l ajute să aibă încredere în el, să-i ofere atenție, sprijin și înțelegere.
Da, Puștiul e un copil fericit. Și-n fiecare seară, ceea ce-mi doresc, mângâindu-l pe frunte, privindu-l cum doarme și iubind seninătatea din somnul lui, e să fie sănătos. Că-n rest, le facem noi față la toate!
(fotografia e făcută în Croația, într-o foarte devreme dimineață, după o noapte petrecută pe malul mării, în mașină, pentru că întâmplarea a făcut să nu reușim deloc să găsim o locație de cazare. pentru el a fost o super aventură pe care a trăit-o cu entuziasm și seninătate, tocmai ceea ce nouă, adulților, setați pe ideea de confort și siguranță, ne lipsește.)
6 comments
Foarte frumos! Exact ceea ce claditi acum va fi baza omului care va deveni Marc si cred ca Marca va fi un adolescent fericit si mai apoi un adult fericit!
E ceea ce-mi doresc cel mai mult. Ca el să crească un om echilibrat, capabil să facă față furtunilor inevitabile ale vieții. Să aibă o bază emoțională solidă, să-i fie mai ușor. 🙂
Poate nu este intamplator ca tu esti un om trist..poate astfel reusesti sa-l aperi pe Pusti si sa-i oferi dragostea neconditionata de care are atata nevoie sufletul lui..si care-i va fi, cel mai probabil, fundatia pe care-si va construi viata..Te urmaresc de ceva timp si ma regasesc in scrierile tale intr-o oarecare masura..Si acum, pentru ca mi-a sarit atat de tare-n inima paradoxul..Loredana, omul trist..si Marc, copilul fericit, incat am simtit nevoia sa iti scriu si sa nu mai fiu doar o ciudatica anonima. Numele meu este Roxana. Si Cecilia..oamenii imi spun pe ambele nume, iar eu nu prea ma identific cu nici unul..deci, habar n-am cum sa ma prezint 🙂 O seara frumoasa alaturi de Pusti iti doresc!
Mulțumesc, Roxana. Că citești pe aici, că mi-ai scris, apreciez mult.
Adevărul e că… contradicția aceea e cea care mă sperie cel mai mult. Faptul că eu sunt un om cu multe probleme emoționale, că port tristețea asta mereu cu mine… și că simt, desigur, că se revarsă și asupra lui, că e afectat. E teama mea cea mai mare, poate e chiar motivul pentru care mă străduiesc mereu să nu las să se adune în suflețelul lui goluri, fac tot ce pot să-i fie bine, nu atât material, cât emoțional… și, uneori, mă opresc așa, o clipă, mă uit la el, cât de senin e, și-mi dau seama că ceea ce mie îmi pare puțin, insuficient, pentru el e mult… e tocmai ceea ce-i trebuie să fie fericit. Pentru că de-acolo, din lumea copilăriei lui, lucrurile se văd altfel, prin prisma inocenței și a bucuriei simple…
Așadar, încă o dată, tare mulțumesc!
Io zic ca nu conteaza altceva, decat sa ii arati ZILNIC cat e de iubit si de important. Ca banii, jucariile si restul sunt OK, dar dragostea pe care voi i-o oferiti, senzatia de siguranta, faptul ca este apreciat .. astea conteaza de 1000 de ori mai mult 😉
și totuși, e o muncă continuă, de zi cu zi. la șase ani, și la orice vârstă, cred, are nevoie de atât de multă siguranță, de atâtea asigurări și reasigurări, atâta atenție și implicare, par a nu fi suficiente nicicând. și-i dăm, cât putem de mult… 🙂
Comments are closed.