… și singurul lucru pe care poți să-l faci, după ani de zbatere, de împotrivire și neresemnare, e să accepți că lucrurile sunt așa cum sunt, că treburile acestea în care sunt implicate emoții și trăiri și bucăți de suflet, au un altfel de mers al lumii. Și atunci te înveți, poate, să trăiești cu ceea ce nu poți schimba. Doar că mie îmi pare că uneori chiar și timpul e neajutorat. Și așa, la nesfârșit, rătăcești printr-un labirint în care, la fiecare colț, te izbește-n față câte o amintire dureroasă, câte un gând trist, câte un chip pe care l-ai vrea uitat, câte o neîmpăcare care nu te lasă să trăiești lin și așezat.
O iau pe alături, pe aici, știu bine, dar e locul meu, strict personal, și deh, îmi dă mâna să-mi vărs aici, în văzul tuturor (și-a nimănui, totodată) toate aceste zgomotoase împotrivi și furtuni ale sufletului. Că-mi face bine, cumva. Dar mai știu și că, poate, sunt lucruri care trebuiesc doar îngropate și atunci când mai ies la iveală să le mai trântesc câte o lopată de nepăsare și să merg mai departe. Doar că mie nu-mi iese și probabil mi-ar fi nefiresc să fie altfel. Mie mi-e dor de oameni, chiar și de aceia de care ar trebui să nu-mi mai pese. Că doar se spune des și clar că trebuie să lași în urmă pe cei care te trag în jos. Așa o fi, nu înseamnă că și funcționează. De oamenii de care m-au legat sentimente eu nu mă rup ușor, chiar dacă ei au făcut tot ce-a fost posibil să frângă fiecare fior de drag. Acolo unde am investit cândva drag și apropiere, acolo unde am dat la o parte toate măștile sufletului, indiferența nu-și poate face loc nicicând, oricât de mult s-au scurge timpul. Sunt lucruri asupra cărora timpul îmi demonstrează că nu prea are putere. Suflă slab peste uitare și nu reușește decât să amăgească a resemnare.
Sunt focuri care ard și ne ard. Și ce rămâne de făcut? Că viața-și joacă nestingherită rolul, ce dacă-mi pare mie hain și nedrept jocul? Cine-s eu să judec? N-o fi chiar fără sensul faptul că anii care se adună în bagajul vieții aduc cu ei o altfel de înțelegere a lucrurilor…
5 comments
@};- >:D<
Mulțumesc. Dar… să știi că nu mă plâng, nici nu-mi plâng de milă. Doar constat… și merg mai departe, că nu prea e altă cale.
Nu întreb, ofer necondiţionat. Mai bine să fie decît să nu se-ajungă. 😉
Ştiu cum e. Chiar am trecut de curând printr-o fază în care, o dată în plus, mi-a devenit clar că nici timpul nu le poate rezolva chiar pe toate. Sau nu pentru totdeauna.
Nu putem face altceva decât să trăim cu ele „toate”. Şi să trecem şi peste momente când se mai rup eventualele pansamente şi băgăm de seamă că dedesubt e tot rană vie.
Citisem la tine despre subiectul la care te referi, dar mi-a fost imposibil să spun ceva care chiar să fie de folos, doar m-am simțit, încă o dată, neîmpăcată și răzvratită în fața vieții și a căilor ei ciudate…
Mda, tot pansăm, asta o fi singura soluție! 🙂
Comments are closed.