cuvinte și tăceri și viață

sunt pe aici. nu lăsasem în urmă nici o clipă blogul. doar încerc să stau deoparte, cu el alături, o vreme. deoparte și nici nu știu exact de ce anume. deoparte de viață. nu există o rețetă pentru asta. nu există o rețetă pentru a face ca orice lucru în viața asta să funcționeze. unele ies, altele nu. vin momente când toate par a se prăbuși. ba nu, chiar se prăbușesc. și nu-i nici un punct de sprijin în jur.
am ratat începutul anului. într-un fel absurd și apăsător și nu există un burete cu care să ștergem zile, întâmplări, lacrimi sau tristeți. nu mă pot preface nu văd, nu înțeleg, nu simt, nici nu mai vreau să spun și să-mi spun că lucrurile sunt mai puțin grele sau mai puțin grave decât sunt. nu pot nici să-mi învălui gândurile într-o manta de optimism când ele roiesc apăsător în jurul unui nucleu de tristețe și pesimism. e foarte ușor de judecat ceea ce e diferit. e mai ușor de criticat decât de înțeles. poate că problemele mele nu sunt cele mai dramatice din lume, dar sunt ale mele, eu le simt, eu le trăiesc, eu trebuie să le fac față. știu că fiecare dintre noi trebuie să-și găsească cumva propriul sens în viață. doar că, uneori, prea tare-mi vine să mă opresc.
minuni nu există. magie, nu știu dacă există, sclipiri din acelea care dau aripi și fac viața să pară colorată și înălțătoare. poate e doar un ceva care există în unii din noi și-n alții nu.
oameni există. și sentimente. și dureri și dezamăgiri și nevoi de împlinire emoțională, sufletească. e ceea ce ne conduce, ceea ce ne înalță și ne afundă. oamenii, cei pe care-i pierdem, cei pe care-i lăsăm să plece, cei care aleg să fie, în ciuda lucrurilor pe dos. mâinile întinse și vorbele bune. nu de critică, nici de încurajare, ci doar de drag. toți, că suntem ființe umane, avem nevoie să nu fim singuri. nici când e bine, dar mai ales când e rău.
mi-e drag să scriu. mereu mi-a fost. blogul acesta, în toți anii ăștia, deși mustește de tristețea și unda de negativism cu care m-am îmbrăcat de multă vreme, e parte din mine. din mine așa cum sunt. și mă simțeam confortabil că am curaj să fiu, să scriu cum sunt, să las să curgă tăcerile din mine în taste, fără să-mi fie teamă de cum se va întoarce la mine bumerangul trăirilor. teamă, e cuvântul de ordine al începutului de an.