Echilibru. Sau nu…

Mă uit la mine, cea de-acum, privesc în urmă la toată traiectoria mea ca om care gândeşte şi simte şi îmi dau seama că n-am ştiut niciodată să fac faţă, cu adevărat, problemelor. Unora. Genul acela de probleme pe care le cărăm ani de zile, din copilărie, apoi ca adulţi, după noi ca pe un bagaj ce ne aparţine chiar dacă nu-l dorim.
Au fost clipe când am simţit că pierd tot ce mă ţine, cât de cât, într-un echilibru şi, tocmai pentru că nu găseam destulă forţă în mine să fac faţă situaţiei într-un mod clar, ferm, fugeam. Mă ascundeam într-o singurătate dureroasă, tristă, în care îmi plângeam de milă dar, parcă, durea mai puţin aşa decât înfruntarea problemelor.
Alteori, mă agăţam de oameni. De cei care întindeau un deget către mine, mă agăţam de ei încercând să iau mult, mult mai mult decât erau ei dispuşi să-mi dea. Şi problemele nu se rezolvau – dimpotrivă, se agravau – pentru că mă ascundeam de ele în spatele acelui sprijin pe care-l primeam, încercând să nu le văd. Sau, poate, mă mulţumeam cu rezolvări efemere, de moment. ” Lasă, e bine şi aşa. O să fie cumva. ” – ceva de genul ăsta.
Unele probleme persistă, oricât am vrea să le ignorăm. Poate să ni se pară că s-au pierdut, în timp, doar pentru că nu ne afectează în mod curent. Dar cred că întotdeauna vin momente în care ele ies din ungherele în care s-au pitit, undeva în mintea noastră. Când ne dăm seama că, din cauza lor, ne împiedicăm de anumite lucruri mai mult decât ar trebui. Că vin toate din urmă, peste noi, copleşindu-ne. Arătându-ne cât ne e de fragil echilibrul.
Când vă confruntaţi cu probleme, voi ce tendinţă aveţi?
Să vă izolaţi de oameni sau să vă agăţaţi de ei?
Sau, poate, să le revolvaţi singuri? Să le rezolvaţi, infruntându-le şi rămânând hotărâţi şi puternici oricât de dureros ar fi fost acel proces… sau, vă prefaceţi şi voi, măcar uneori, că problemele se rezolvă şi singure, pitite pe undeva?