A fi… femeie!

Noi, femeile. Suntem atât de diferite. Şi-n acelaşi timp, atât de asemănătoare.
Nu, nu sunt o feministă înrăită dar, fiind femeie, militez, desigur, alături de această parte a baricadei. Deşi m-am simţit întotdeauna în largul meu şi, cumva, mai deschisă spre a lega o prietenie, spre a purta discuţii „adânci” sau a face confidenţe unei prezenţe masculine, exista în mine, clar, solidaritatea feminină.
Copil fiind – şi chiar adolescent – mi-am dorit să fi fost băiat. Nu pentru că-mi plăceau maşinile în detrimentul păpuşilor sau pentru că aveam gesturi mai mult masculine decât feminine. Ci pentru că mă simţeam nedreptăţită. Puse în balanţă, drepturile mele erau infime comparate cu cele ale fratelui meu cu un an mai mare decât mine iar responsabilităţile erau tocmai invers. Mi se părea că băieţii au doar drepturi şi fetele, doar responsabilităţi. Şi sufeream. Uram faptul că sunt fată.
Nu mi-am imaginat niciodată – nici nu puteam concepe gândul – că voi avea un băiat. Am fost extrem de convinsă că pot fi doar mamă de fată – era în mine o încrâncenare împotriva diferenţelor pe care le simţeam încât vroiam mult să am o fată pe care s-o învăţ să trăiască altfel, să aibă încredere în ea, să nu se considere mai prejos decât băieţii.
Maturizându-mă, mi-am schimbat părerea, am ajuns să înţeleg că, faptul că sunt femeie, nu înseamnă ceva rău, dimpotrivă. Că drepturile ne sunt aceleaşi – apropo de asta, da, veşnica luptă a femeilor de-a obţine drepturi egale cu ale bărbatului mie mi se pare puţin dusă la extrem, ne dorim egalitate şi-n acelaşi timp vrem să fim considerate sensibile, vrem să fim cucerite, să ni se ofere flori şi să ni se facă complimente, unde mai e egalitatea, oare? – că responsabilităţile pot fi împărţite, că băieţii nu sunt, toţi, crescuţi în acel spirit de subjugare a femeii – culmea, tot de femei crescuţi.
Maturizându-mă am înţeles că o femeie poate fi ceea ce îşi doreşte să fie. Că restricţiile nu îi sunt impuse de bărbaţi sau de societate ci de propriile ei temeri, de propriile ei nesiguranţe.
Desigur, nu suntem toate la fel. Unele femei sunt făcute să fie mame, exclusiv. Cunosc femei care n-au nici un alt rost în viaţă decât să-şi crească copiii. Nu mai poate fi vorba de trăiri personale, nu mai poate fi vorba de pasiuni sau visuri care să nu aibă legătură cu progeniturile lor. Femei care trăiesc prin copii şi pentru copiii pe care i-au adus pe lume, femei care se hrănesc cu viaţa copiilor uitând total de cea personală. Şi le e bine aşa. Sunt femei care nu sunt făcute să fie mame. Nu îşi doresc copii, îi consideră un fel de piedică în drumul propriilor împliniri şi, după mine, faptul că n-au în ele dorul acela de-a da viaţă, nu le face mai puţin femei. Dimpotrivă, personal, admir femeile care au curaj să-şi asume propriile alegeri, să vadă clar în interiorul lor şi, dacă nu găsesc în ele această chemare, nu aduc pe lume copii care ar avea mai mult de suferit decât de câştigat. Desigur, sunt şi femei care ştiu să fie şi mame şi pot să rămână şi femei, pot să îşi urmeze propriile visuri în timp ce-şi cresc copiii, îşi permit să-şi aibă propriile nevoi, separate de ale copiilor lor. Suntem diferite, e clar. Femei de casă sau de carieră. Femei statornice sau aventuriere. Dar suntem şi asemănătoare. Toate avem în noi o anumită sensibilitate, toate suntem îndrăgostite de frumos, toate ne dorim să fim iubite. Toate construim ceva. Şi toate suntem puternice. Chiar mai puternice decât ne închipuim.
Dragele mele, fiţi aşa cum simţiţi, aşa cum vă doriţi.
Dar, haideţi, să nu fim invizibile!!!

(urmăresc filmuleţul ăsta de câteva luni, de când l-am descoperit pe un blog, şi-l regăsesc, de fiecare dată, la fel de util, de real. ascultaţi-l cu atenţie, chiar merită.)