Azi. Copii…

” Să uităm de alean şi nostalgie,
Să uităm de-a zilelor nevoi –
Hai, iubito, în copilărie
Şi copii să fim, iar, amândoi.

Tu să porţi rochiţă şi fundiţe –
Eu să port, din nou, pistrui pe nas…
Tu să faci, în obrăjori, gropiţe –
Când îndrug prostii, cu-necat glas.

Şi, păşind, timizi, pe cărăruia
Ce ne duce-n locul nostru-ascuns,
Cu arbuşti de iasomii şi tuia,
Să cătăm la întrebări răspuns.

Despre ce vom face, ce vom drege,
Amândoi, când vom ajunge mari,
Ce cărare-n viaţă vom alege –
Când, în lume, vom fugi, hoinari.

Să croim la planuri fanteziste,
Printre sărutări, vorbind în gând…
Trupul tău, firav, să nu reziste
Când în braţe te-oi lua – flămând

De iubire – făr’ să ştiu ce este –
Dar, cu gravitate, să rostesc
Vorbe, învăţate-ntr-o poveste,
Ce sunau aşa: „ştii, te iubesc!”

… Hai, iubito, în copilărie –
Să fugim de griji şi de nevoi
Şi să nu ne-ntoarcem din pruncie –
Niciodată, dragoste, înapoi… ”

 poezie de Boris Ioachim

Frumuşică, nu? Ca o adiere de prospeţime, de zâmbet şi de dor. Dor de copilărie.
Eu n-am avut timp să fiu copil. Prea ocupată să cresc mare, trenul meu a uitat să stea în gara copilăriei… doar a trecut în fugă pe acolo.
Dar am voie să fiu copil acum, nu-i aşa? Am voie să îmi las sufletul îmbrăţişat de emoţii, să mă îmbăt cu parfum de uimire şi neaşteptare, să primesc cu inima deschisă darurile vieţii. Să mă bucur de ele. Şi să mă joc, da!
Bucuraţi-vă şi voi cu mine. Sau jucaţi-vă, cum vreţi.
Să vă fie bine. De totului.
🙂