Acasă

E atât de reconfortant cuvântul ăsta, atât de dătător de linişte, de siguranţă. Avem aşa de mare nevoie să ne raportăm la un anumit loc ca fiind acasă. Acolo unde, oricât de departe ai pleca, oricât de mult ai lipsi, te întorci. Pentru că ai nevoie să simţi că eşti legat de unui loc.
Printre cei din sud, cu vorba mai aspră, mai repezită, mai accentuată, m-am simţit mândră în sinea mea că sunt din nord, din Maramureş, că pot să spun şi eu, cum mi-a spus o doamnă de pe acolo – sunt dobrogeancă get beget – că sunt, clar, dintr-un anumit loc.
Nevoia asta de apartenenţă e ciudată… şi o simţim de mici. Puştiul mi-a zis în ultimele zile pe plajă că îi e dor de Baia Mare, de camera lui, de jucăriile lui, că abia aşteaptă să fie acasă. Acasă.
Oricât de reuşită ar fi o vacanţă, oricât de bine ne-am simţi într-un loc, tot vine o vreme când simţi nevoia să pleci, să te întorci acasă. Da, cred că e ca şi sentimentul celor din diasporă, a multora dintre ei. Oricât de bine le-ar merge într-o ţară adoptivă tot au ascuns în suflet un dor de acasă. De glie, de locurile strămoşeşti. Zic de multe ori că ceea ce m-ar face cel mai fericită ar fi să fiu hoinar prin lume, să călătoresc prin toate zările lumii şi să scriu despre ce văd, ce întâlnesc, ce simt. Dar… dorul ăsta de acasă cred că mi-ar urma paşii şi, într-un final, aş tânji să mă întorc. Poate pentru a pleca din nou dar… ideea de întoarcere clar ar exista. Poate aşa e firesc să fie. Ca să ne simţim în siguranţă avem nevoie de stabilitate, de un loc legat de pământ la care să ne întoarcem. Să ştim că putem să rătăcim dar avem unde să ne întoarcem. Acasă.
De ce ne e aşa de important să avem un loc pe care să îl numim „acasă”?