Îmi rămâne muntele

După două zile pe munte, zile cu efort fizic susținut, cu dormit puțin și inconfortabil, în condiții absolut rudimentare – un refugiu turistic ca vai de el – zile cu frig mult, cu ceață deasă, vânt aprig, burniță și umezeală… acasă viața își urmează cursul (ne)firesc de trist și apăsător. Măcar să ne fie o vreme a schimbărilor reale.

Ai noroc, tu poți să mergi ușor pe munte, mi s-a spus zilele trecute.

Dar nu-i așa. Mi-a luat ani de zile să găsesc ușa către munte. Să înțeleg că e acolo ceva pentru mine. Să dau curs dorinței care-mi curgea prin vene, dar pe care n-o puteam creiona clar. Să găsesc oamenii cu care să fac pași în această direcție. Și nu-s deloc o obișnuită a muntelui, nu-s deloc un om pentru care mersul pe munte e ușor. Apoi, încă mă străduiesc de niște ani să-mi pun cap la cap un echipament. Ba niște bocanci, ba un rucsac, ba bețe, ba șosete tehnice, ba o pelerină, ba o frontală, și tot așa. Încă-mi lipsesc multe, încă e nevoie să investesc bani mulți – da, un echipament de calitate nu-i deloc ieftin! – în lucruri care sunt necesare pe munte. Și nu mi-e la îndemână, dar continui.

Pentru că muntele nu-i un moft. Și nu-i nici o relaxare și o detașare de tot ce înseamnă viața de zi cu zi. Dimpotrivă, e o luptă. Cu mine însămi, cu monștrii din mintea mea, cu limitele mele, cu capacitatea mea de adaptare. E drum către mine însămi. E efort susținut, e acceptare conștientă a faptului că trebuie să depun acest efort ca să ajung undeva. Fizic, ajung sus, mai sus. Pe culmi de munte, de unde lumea se vede altfel, pierzându-și detaliile, într-un ansamblu de frumusețe pură. Indiferent dacă plouă, e ceață deasă și nu vezi la distanță de un metru, e frig sau e soare arzător, acolo sus e frumos. O frumusețe (încă) nealterată. Și merită. Tot efortul e răsplătit chiar de-ar fi vorba numai de priveliștile acelea înalte. Dar nu-i doar atât. E mult mai mult. Emoțional, sufletește, e detoxifiere. Momente de întors în sine, de meditație, de întrebări, dar și răspunsuri. E liniște, e limpezire. Și-apoi, sunt oamenii, mâna aceea de oameni care-și acordează pașii unul după celălalt și trăiesc împreună bucuria muntelui. Oameni faini într-un fel aparte.

Mă tot minunez de seninătatea oamenilor care iubesc muntele. De capacitatea lor de-a se bucura de firul de iarbă, de mirosul de brad, de fructele de pădure târzii, de cărările pietruite, de-un fir de apă rece. De modul în care râd simplu, din suflet. Bucuria aceea a împărtășirii. Grija pe care și-o poartă unul altuia. Renunțarea la comoditate, la confortul personal, dorința de-a se îndepărta, cumva, tocmai pentru a se apropia. Și-o tot zic, mă bucur că-i am și eu pe oamenii mei faini cu care bat cărări înalte. (mulțumesc pentru fotografie, Marius!)

Țibleș. Pe-aici, pe aproape. Doar un pic mai sus, la 1839 m. În Munții Țibleș am mai fost de două ori, anul trecut și-n urmă cu trei ani, când am făcut primele mele ture montane. Aproape în același format ca și acum, dar de fiecare dată pe-o vreme mai prietenoasă, cu temperaturi mai ridicate. Soare călduț de toamnă, pădure ruginită, toamnă încercându-și ultimele puteri, cer pictat în alb și albastru, apoi frig, ceață deasă, vânt aspru, burniță, am avut de toate. Și-a fost bine, chiar și-atunci când a fost greu.

Așa că, da, dincolo de iureșul vieții de zi cu zi, dincolo de înfrângeri sau satisfacții… îmi rămâne muntele.