Despre alăptare se scrie mult, se dau sfaturi multe și se critică și mai mult. Dar fiecare dintre noi trăim propria noastră experiență, asemănătoare, sigur, cu a multor alte femei, dar unică, de fapt, în esența ei.
Așa că scriu despre experiența mea, în primul rând pentru mine, pentru anii care vor urma, când pruncii vor fi mari și mă voi întoarce cu gândul la ceea ce am trăit, pentru ei, copiii mei, dacă vor dori să știe cum ne-a fost și poate, pentru alte femei care trec prin situații asemănătoare, grele, și le cade bine să solidarizeze cu ceva familiar.
Acum aproape 11 ani, când s-a născut Puștiul, am crezut că alăptarea vine de la sine, că nu-i nevoie decât să-l pun la sân și totul o să meargă lin și frumos. N-a fost deloc așa. După două săptămâni în care plângeam crunt amândoi, el de foame și eu de durere teribilă, simțindu-mă ca și cum mai multe lame ascuțite de cuțit îmi străpung sfârcul la fiecare montat la sân, nereușind să-l fac să prindă bine cu gura lui mică mamelonul plat și fără să tragă vreun pic de lapte, am decis că el nu poate să sugă. Timp de șase luni l-am hrănit exclusiv cu laptele meu, scos zi de zi cu pompa. Greu de explicat ce înseamnă, fizic și psihic. Pentru fiecare masă, adică la distanță de maxim 2 ore și jumătate, îmi lua o vreme bună să-i umplu o sticlă de lapte. Dar a funcționat, el a crescut bine, lapte aveam, am acceptat acest compromis ca să nu-i dau lapte formula, să simt măcar că e hrănit cu laptele meu.
După 10 ani, înainte ca domnișoara dragon să se nască, mi-am dorit să mă pregătesc cumva pentru ceea ce urma, îmi doream să cred că e posibil să alăptez normal, că nu va trebui să trec prin aceeași situație și cu ea. Am trăit multă frică, dar și multă speranță că pot face lucrurile mai bine. Am vorbit cu un consilier în alăptare și m-am înarmat cu răbdare. Primele zile, după naștere, au fost crunte. Gura mică a dragonului nu putea nicicum să prindă bine sfârcul, deh, mameloane plate. Dar n-am lăsat-o baltă. A fost o perioadă, până când a împlinit ea o lună, în care ne-am chinuit și cu lapte formulă – pe care nu voia nicicum să-l accepte, haha! – și cu alăptatul. După prima lună, am renunțat de tot la laptele formulă și am rămas cu alăptatul. Simțeam că nu se hrănește destul, mi se părea mereu că îi e foame, dar am insistat. Pas cu pas, oră de oră, am pus-o la sân, chiar dacă durerea era cel mai adesea cruntă, extrem de frustrantă și greu de suportat. După nouă luni și jumătate, e tot greu, tot foarte dureros, domnișoara cred că n-a învățat nicicum să prindă bine sfârcul și-mi provoacă la fiecare alăptat multă durere… dar mergem mai departe. Ea se hrănește cu laptele meu, crește, chiar dacă într-un ritm care mi se pare și acum prea lent, Orla fiind așa, un dragon slăbănog și extrem de energic.
De ce mă chinui? De ce nu am renunțat? Pentru că așa simt că trebuie să fac. Nu mă obligă decât propria mea conștiință, sentimentul că fac ceea ce trebuie, că așa e bine pentru ea. Și pentru mine, chiar dacă e foarte greu. Deseori avem momente extraordinar de tandre și frumoase și ador să o văd cum mă privește cu ochii ei minunați, ridicându-și privirea către mine, de acolo, de la sân. Și zâmbind ștrengărește, cu un colț de gură. E o legătură minunată între noi, o simt, chiar dacă e frustrant, chiar dacă nopțile sunt crunt de grele, tot simt această legătură, ceva ce e doar al ei și al meu. Și în plus, îmi place s-o alint și să simt că-i un copil din dragoste și lapte – deh, de-o vreme e și dintr-o grămadă de alte chestii, că ne distrăm grozav cu diversificarea.
Nu dau sfaturi deloc. Mi se pare că fiecare femeie are dreptul să aleagă, să facă cum simte și cum poate. Nu urmăresc un tipar, încerc să fac așa cum simt. Și simt că efortul meu este unul extrem de important și necesar. O pun la sân atât de des pe cât cere, mă adaptez în orice loc și situație aș fi, pentru că știu și simt că aceasta este nevoia ei cea mai mare. Nevoie de hrană și de dragoste.
