Am venit cu toamna…

… mi s-a agățat în pedalele bicicletei închiriată la Zagreb și-apoi mi s-o fi strecurat în vreun buzunar și-n drumul către casă mi-a luat-o binișor înainte și s-a așternut nestânjenită peste grădini și livezi (și peste sufletele oamenilor?!). M-a uimit să găsesc strugurii aproape copți, după ce-i lăsasem chiar verzi. M-a surprins să simt că timpul care, pentru mine, condensând în două săptămâni amalgam de trări, n-a stat pe loc nici acasă, și-a văzut de rostul lui, grăbind vara să plece, un pic prea repede, un pic prea pe nepregătite, nu pe gustul meu, oricum.
Altfel, deși vacanța aceasta pe care-am plănuit-o multă vreme s-a terminat într-o clipită și nu mi-era prea dor de întorsul la lumea reală, cumva mi-e confortabil să fiu acasă.
Am plecat cu multe temeri în suflet. Poate că aveam așteptări prea mare – ca întotdeauna, da!!! – de la această călătorie, poate că mi-era teamă de prea multele constrângeri care nu mă lăsau să mă relaxez sau, poate, doar îmi era frică că n-am să reușesc să mă distanțez, să las loc prezentului și să mă bucur.
Poate că acesta este marele câștig al acestei vacanțe, pe lângă toate lucrurile pe care le-am făcut, toate locurile pe care le-am văzut. Faptul că, cumva, am reușit. Mi-a fost chiar greu. Mi s-au zbătut în suflet întrebări și nesiguranțe și frustrări și limitări și tot felul de negativisme și senzații (unele clar închipuite!) de bețe-n roate. Mi-a fost gândul la oameni, la tristeți și la lipsuri. Am pornit la drum setată pe ideea aceea de vacanță perfectă în care toate curg lin și idealist și bucuria abundă și nimic nu strică vreo clipă echilibrul zen perfect.
Și n-au fost lucrurile așa, desigur. Au fost și probleme venite din neant, și griji și nervi, și agitație, și lipsă de chef, și planuri date peste cap. Dar a fost, nu-mi dau seama când, cum, și un moment în care-am înțeles că e firesc ca lucrurile să fie așa cum sunt, de toate. Că e firesc să nu fie toate perfecte și că pot să nu le las să mă afecteze în asemenea măsură încât să nu mai pot vedea în jur, să nu mai pot percepe părțile frumoase, să nu mă mai pot bucura. Și m-am bucurat. M-am relaxat și-am lăsat toate să vină de la sine. Și-a fost bine. Imperfect de bine.
Am multe povești din vacanță, am văzut locuri care mi-au umplut sufletul de uimire, am avut zile în care m-am simțit copleșită de frumusețea locurilor în care eram, au fost momente multe și vii și proaspete, așa, ca Puștiul de șase ani care a dat și sare și piper și toate condimentele posibile acestei călătorii.

Așadar, bine-am revenit! O poză de ieri, de pe drumul spre casă v-arăt. Că acolo încă era vară și cald și senin și toamna stătea ghemuită într-un colț. Azi, și-a luat revanșa…