Amprentele nemiloase ale timpului

De ce e atât de nemilos timpul cu oamenii? Sau, poate, pur și simplu, oamenii sunt prea neglijenți cu ei înșiși și atunci timpul își pune amprenta într-un mod mai evident asupra lor?
Întâlnesc des oameni marcați crunt de timp. Sufletește și trupește. Și uneori sunt surprinsă, rămân cumva contrariată și nu văd firescul situației.
Aseară, într-un parc, am întâlnit o fostă colegă din facultate, o fată pe care n-o mai văzusem tocmai de atunci, în urmă cu nouă ani, când am susținut licența primei facultăți. Mă întrebasem deseori pe unde o fi și ce drum și-o fi ales în viață.
În facultate era una dintre fetele de top ale grupei noastre. Suficient de drăguță cât să aibă mereu băieți în jurul ei, suficient de isteață cât să treacă cu bine peste obstacolele studenției. Genul de fată care părea să se descurce în orice situație, promițând un viitor dacă nu strălucit cel puțin unul bun, reușit. O fată cochetă, în gesturi și ținută.
Aseară am zărit-o în parc. Minute bune a trebuit să mă conving că e ea. Dacă, la un moment dat, n-ar fi strigat-o cineva pe nume, tot nesigură eram. Vedeam o femeie ștearsă, prea ștearsă, lipsită de încrederea și stăpânirea de sine care păreau să-i fie însoțitori în anii facultății, vedeam o femeie neglijentă, cu gesturi delăsătoare, cu mâinile în șold, vorbind pe un ton absent copilului de lângă ea. O femeie tânără dar îmbătrânită. Nu de ani, de viață, probabil.
N-am putut, pentru o clipă, să nu mă întreb dacă nu e ea, cumva, doar o oglindă care reflectă ceea ce și eu sunt, doar și peste mine a trecut același număr de ani dar m-am scuturat repede de gândurile astea… și știu că m-am privit întotdeauna cu ochi critic și nu sunt prea indulgentă eu cu mine însămi dar, în același timp, vreau să cred că timpul nu a pus o amprentă atât de dură asupra mea. Anii pe care îi am îi simt prin multe feluri, prin sentimentul că am trăit atât de multe (și în același timp puține), prin ideile și dorințele care nu mai pot fi atât de îndrăznețe și nechibzuite pe cât erau, prin măsura la îmbrăcăminte care a urcat o treaptă (hai să zicem că era prea jos acum zece ani) dar vreau să cred că spiritual nu am îmbătrânit. Că, indiferent dacă sunt tristă sau plină de viață, indiferent dacă plâng sau mă bucur, e în mine o vitalitate care mă poartă mereu spre înainte. Și înainte nu poate fi decât mai bun față de ceea ce a fost în trecut. Adică, cumva, sunt tot eu dar o variantă îmbunătățită, nu una erodată de anii care trec. Și atunci, cumva, mă văd pe același drum. Urcând.
Voi, cum simțiti că vă schimbă anii care trec? Vă liniștesc și vă moderează sau, dimpotrivă, vă dau avânt? Îi simțiți, vă apasă sau mergeți cu seninătate înainte acceptând firesc schimbările, simțindu-vă tineri? Cum și-a pus timpul asupra voastră și cum v-a schimbat față de, să zicem, ceea ce ați fost cu zece ani în urmă? Și, peste încă zece ani, cum vă vedeți?
Ce credeți, îmbătrânim pentru că timpul trece sau pentru că ne lăsăm în voia îmbătrânirii? Nu suntem datori față de noi înșine să nu ne dăm bătuți în fața timpului nemilos?
(bine, accept, legat de colega mea, și ideea că, poate, ea se simte bine în pielea ei așa cum e acum, diferența între ceea ce a fost și ceea ce e neafectând-o. tot ce-am expus e punctul meu de vedere și nu acuz, nici nu judec, doar emit niște păreri. și niște temeri personale.)