E frig. Afară.
Înlăuntrul meu ceva adie călduț, a tresărire veselă de viață.
Pășesc tăcut, dar sufletul ar vrea să cânte. Pe note false, dar vii.
Să cânte bucuria unei clipe, a unui zâmbet, a unei vorbe prețioase.
Dansul sufletului mi se zugrăvește pe chip și simt că ochii-mi râd.
Îmi vine să-i strig lumii – da, pot să mă bucur! mă bucur! trăiesc!
În pierderea de-o clipă, le dau voie emoțiilor din suflet să zburde.
Zboară, în jur e soare, culoare, oameni frumoși, drag și speranță.
Într-o clipă scurtă de neatenție mă împiedic. De rațiune.
Palma înghetață a realității mi se lipește crunt de obraz.
Tristețea-și reintră în drepturi, zdrobind urmele entuziasmului.
Aș vrea s-o rog – mai lasă-mă, așteaptă-mă, dar mai lasă-mă un pic!
Lasă-mă să mă prefac că-i soare și lumină, că târșâitul pașilor e zbor.
Însă nori cenușii de-amar apar și deja-i stârnită furtuna în mine.
Frigul de-afară se strecoară în suflet.
Am uitat să mă bucur.
9 comments
Loredana, Loredana..cum ti se zbate sufletul ca un fluture inainte sa „se nasca” ..
ooo, nu există nici o garanție că urmează să se nască… poate nici nu-și dă seama că e captiv. sau poate e obișnuit cu captivitatea. sau… zic și io. 🙂
Gabriel radu
ce sentiment ciudat citesc aceste gânduri așezate frumos printre rime ,metafore…..și sunt cuprins atât de bucurie cât și de tristețe …
Bucurie …o bucurie deplină ,adânc în inima mea tresare să recunoască frumusețea interioară , Dumnezeu zice ca dintr-o inimă frumoasă ies lucruri frumoase…fapte bune puterea de a dărui simt și stiu ca ai acest dar.
Pe de altă parte sunt trist odată cu tine tristețe ce se distinge vădit în gândurile tale …
Ce ciudat cum reușim noi oameni să generăm răul…nu stiu și nu face sens în mintea mea viziunea celui ce a rănit acest minunat suflet….iertarea îți va da aripi nu se merită să rămâi închisă în cea mai aprigă închisoare a neiertari…
Eu cred dintr-un Dumnezeu viu care stiu ca se implică în viețile noastre pune înaintea Lui Isus tristețea .,.
Oricum sunt sigur ca cineva va plânge cândva după sufletul tău curat după tot cea ce însemni tu ca ființă umană ….
Etc.
Mulțumesc. Pentru gânduri, pentru prezență.
Lucrurile nu-s chiar așa. Nu-i nimeni vinovat, sau, cel puțin, nu caut să dau vina pe cineva. E viață. Se întâmplă și bune și mai puțin bune, nu știu sensul pentru toate, dar… nu-i așa rău pe cât pare. Toți suntem fragili, sufletește vorbind, și avem nevoie de multă grijă, etc. Eu mă bucur că pot să înțeleg și stările de tristețe, de afundare. Că pot să văd și părțile bune. Că pot, cel mai adesea, pot.
Mulțumesc mult! 🙂
Așa mi-a fost mie ziua de ieri…am crezut că mor de plâns și atâta tristețe. Azi dimineață am văzut primul pomișor timid-înflorit și mi s-a luminat fața. Și inima. Știu că nu durează o veșnicie, dar clipa a contat. Mult.
Te-mbrățișez cu dragul pe care mi-l știi…
Oana!!!!! Ufff. Zău c-aș trage o fugă în celălalt capăt de țară să… te îmbrățișez tare, tare, să simți că nu-i doar tristețe. Dar te-aș și certa, desigur! 🙂 Hai, încă un pic. Și apoi, o dată cu natura, ne scoatem și noi capul din tristețe, da? 🙂
Da, mi-ar prinde bine. Îmbrățișarea. Că de certat…mă cert eu destul 🙂
Picul ăsta….mă omoară ….
Ti-am recitit postarea. Si mi-a venit asta in minte:
Uneori, calcă cineva inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult, adast supus:
O fi boala, o fi moartea
Nu mă răzvrătesc, aste mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică,mică…
Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
-Domol, inimă, că te spargi!
Strig la ea- eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
-Omule, scoală, este El!
-Care El? Cine? Stai niţel!
-El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoara cu pas de stea…
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
cataractă mă inundă bucuria:
-Oho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, Te ţin prizonier…
-”Bine, zâmbi El, ţine-mă o clipă”
-Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcuse Cer.
Prizonierul-Vasile Voiculescu
I-am trimis-o in urma cu doua saptamani si fratelui tau..
Domol, inimă, că te spargi! 🙂
Mulțumesc, Cecilia! Te îmbrățișez, tare, tare!