… suntem noi. Nu perfecți, nu așa cum alții și-ar dori să fim, nu creionați după tipare, ci noi înșine.
Când ai chef să-ți tragi o plapumă pe cap, să te ascunzi de lume, să te prefaci că n-auzi toate vocile din minte care-ți spun ba că ești patetică și de-a dreptul absurdă, ba că ai toate motivele din lume să-ți fie milă de tine însăți, că doar ție îți e cel mai rău de pe întregul glob pământesc… tocmai ceea ce nu îți dorești într-un astfel de moment, e să fii scuturat și să ți se spună ceva de genul – Nu ești tu cea mai importantă de pe lume. Ce crezi că îți dă dreptul să îți dai așa de multă importanță? Ia ridică-te, scutură-te și fă ce ai de făcut, nu stă timpul după tine! Și totuși, ai norocul să se întâmple tocmai așa.
E un noroc, e clar, deși nu-ți dai seama de acest lucru într-un moment în care nu vezi prea limpede din cauza vălului de pesimism ce ți se-așterne în fața ochilor. Dar e noroc. Că, dacă nu altceva, măcar revolta aceea îndreptată înspre cineva care îți spune așa, lucrurile pe nume, te face să ieși dintr-o stare de afundare. Să te ridici, într-un final, și să mergi mai departe.
Dar, până la a merge mai departe, avem voie și să ne plângem de milă. Să ne chircim de durere pe gresia rece din baie și să plângem simțind din străfunduri că nouă ne e cel mai greu pe lumea asta, deși, întotdeauna, o astfel de senzație e mult departe de adevăr. Avem voie. Că suntem oameni, nu roboți. Că ne dor lucrurile, acelea pe care noi, fiecare dintre noi le trăim, ale noastre, nu ale altora, doar în modul în care putem să le trăim, nu altfel. Să dăm cu capul de pereți și cu sufletul de pământ, să ne facem țăndări și-apoi să adunăm resturile din noi, sperând, iar și iar, că vom reuși să le lipim la loc, să fim, iar, întregi. Și ne iese, cam de fiecare dată, deși, ceea ce reconstruim, nu mai e nicicând identic cu ceea ce-am fost înainte de-o furtună.
Așadar, e firesc și să fim jos. Din când în când, sau adesea, sau… oricum simțim. De-acolo, de jos, e mereu o altă perspectivă. Uneori se poate întâmpla ca tocmai de-acolo să poată fi văzute lucrurile mai limpede, mai rezolvabile. Poate că e mai bine să înțelegi că e firesc să existe și stări proaste, și lacrimi, și momente de neîncredere cruntă. Și-n același timp, să știi că trec, că e și rază de lumină pe undeva, chiar dacă pare totul întunecat.
Și… putem fi iubiți și-așa defecți cum suntem, nu?
11 comments
Vreau sa cred ca da, chiar daca uneori suntem dificili si stim asta 🙂
Era retorică întrebarea… că ar fi absurd să nu fie așa… Până la urmă, toată suma aceasta de calități și defecte – sau imperfecțiune – ne face ceea ce suntem. Și suntem oameni… nu păpuși, nu roboți. E firesc să fim și frumoși, calmi, etc… și dificili și oricum altfel.
Te pup, Ana! :*
Defecțiunea este reparabilă, dacă vrei să funcționezi normal și nu preferi să rămâi defect(ă) doar ca să ai o cauză nobilă sau un sens în viață sau pentru că, pur și simplu găsești satisfacție în a avea pentru ce să te lamentezi, Sigur că putem fi iubiți și așa defecți, dar să nu ajungem să credem că suntem iubiți pentru că suntem defecți, că așa o să dezvoltăm un atașament față de defecțiunea respectivă și vom refuza constant orice ajutor de la cei care ne iubesc și ne doresc reparați. Refuzul ajutorului nu e o defecțiune ci o atitudine care îl afectează pe cel care ni-l oferă. În plus, e ca și cum nu ți-ai da voie să fii iubit(ă). E ca și cum ai crede, chiar inconștient, că defectul în sine te face interesant(ă). O mare parte din rău ni-l facem cu mâna noastră. Cu deciziile și alegerile noastre. A ne repara defecțiunile în aceste cazuri înseamnă a ne asuma greșelile și a merge mai departe, cu atenție să nu mai greșim la fel și cu recunoștință față de cei care chiar ne sunt aproape și ne dăruiesc grija și atenția lor.
Un prieten, zici? Puteai rămâne Max, prietenia n-are nevoie să fie nume propriu… 😛
Nu m-am gândit la asta, dar… s-ar putea să-mi fi găsit sensul… lamentare. Ahh, are gust bun, ce să-i fac?!
Gata, mă repar, promit. De mâine e bine? 😛
(iartă-mă, dar nu pot trata cu seriozitate acest comentariu, în acest moment. e soare afară și e o zi de duminică atât de potrivnică analizelor!)
Eh, voiam doar să fiu anonim. Nu dă bine să-ți comenteze mereu aceiași și aceiași oameni. Puțină… diversitate e necesară. Sau aparența, măcar.
Îți doresc ziua asta de duminică să rămână așa, nu ca altele care începuseră bine, și să nu se termine pe gresia rece de la baie în poziția „chircită”.
Nu prea există anonimitate pe aici… și oricum, are rost să spun că mă lipsesc de diversitate, că prefer să fie calitate, în loc de cantitate?
Mai e până se termină ziua, garanții nu există.
Tocmai în ideea de calitate a mesajului, doream să evit ca persoana care citește să se concentreze pe identitatea autorului. Deci, lasă așa, pe subiectul ăsta nu sunt Max, bine?
Dar, am reținut că „prietenia nu are nevoie să fie nume propriu”. Iată o cugetare care, zic eu, se califică pentru a intra în patrimoniul internetului. Trebuie să o protejezi, că, dacă ar vedea-o marii distribuitori ți-ar fura-o, cu siguranță…:) 🙂
Max! Aici și oriunde, tot Max. Ghinion, ai zice. Dar io zic că-i de bine să-ți asumi, să fii tu, oricând. Și oricum, tot nu pot să iau în serios… ceva, orice, acum.
Apăi, ce să zic io, să… mă fure! Ahahha. Înseamnă c-ar avea ce. Deși, mulți văd, puțini pricep. Zău așa, de ce mă provoci să gândesc? Nu vreau. :))
Dacă ne tot spargem şi ne lipim o să ajungem mai mult clei decît oase. 😛 :))
Mă împunge încornoratu’ să o dau în filosofeli şi să sparg teorii de doi lei, da’ mi-e o lene de-aia jegoasă, aşa că mai bine tac şi te pup :-* şi-ţi urez o duminică frumoasă şi caldă şi cum vrei tu să-ţi fie! >:D<
Ei, ce ne-am face fără teorii, de ce ne-am mai împiedica, ce-am mai analiza, cu ce ne-am mai bate capul? Cu prea multă dragoste? Cu prea mult bine? Deh, las să fie niște culoare… și niște superficialitate, de ce nu?
Cred că mai am niște clei pe undeva. O să fac față, sunt convinsă. Deci e clar că-i o duminică bună.
Și ție, lene plăcută. Ups, lenea așa și e, nu? Că de ne-ar durea…
Apărarea nu are nici o obiecţie. :”>
@};- ^:)^
Comments are closed.