Margherita de la Napoli

Margherita, pizza inventată la sfârșit de secol nouăsprezece, în culorile Italiei, roșu, alb și verde, roșii, mozzarella și busuioc, ne-am dat întâlnire cu ea la ea acasă, la Napoli, în două dintre cele mai cunoscute pizzerii ale orașului. Ambele experiențe ne-au fost aparte și faine.

După cum mă documentasem anterior, Pizzeria di Matteo trebuia încercată. Zis și făcut, norocul nostru a fost că pizzeria se afla la zece minute de locația hotelului nostru, chiar în drumul pe care trebuia să-l parcurgem, am găsit-o din întâmplare, înainte de-a o căuta, în prima seară a călătoriei noastre. A fost o surpriză mulțimea de oameni care așteptau în stradă, în fața unei clădiri vechi, în paragină, să-și primească pizza comandată.

Noi nu ne-am oprit atunci, am decis să amânăm pe a doua zi și am ajuns în fața pizzeriei la o oră la care nu erau deloc oameni acolo și nu înțelegeam de ce. Pizza urma să intre în producție abia într-o oră, ni s-a spus să revenim. N-am știut ce să facem. Ne era foame, Puștiul era obosit, ne-am postat pe cealaltă parte a străzii lată de-abia de vreo 3, 4 metri. Un bătrân, cerșetor, stătea lângă geamul pizzeriei. Băiatul care servea, după ce l-a văzut, a luat o pungă de hârtie și i-a umplut-o cu câteva bucăți din niște produse mici care erau expuse în tăvi. Mi s-a părut tare frumos gestul și-am zâmbit, involuntar. Băiatul de la pizzerie a zâmbit și el și ne-a făcut semn să ne apropiem, ne-a întrebat de care pizza am vrea. De care Margherita. Simplă sau cu extra mozzarella. Am comandat una și una. Ne-a chemat în bucătăria pizzeriei și s-a pus chiar el să învârtă două bucăți de aluat. A fost drăguț, Puștiul era încântat. Ne-am luat cele două cutii cu pizza aburindă, le vroisem la pachet, le-am mulțumit frumos băieților și apoi am tot râs pe drumul către hotel, rupți de foame, dar așa de încântați de situație. Pizzeria Di Matteo, a fost musai să mai trecem pe acolo zilele următoare, Puștiului prea i-a mers la suflet întâmplarea.

Cealaltă poveste pizzerească e, desigur, la Pizzeria da Michele, cam cea mai vestită pizzerie de la Napoli. Trebuia să ajung acolo. Cartea Eat, pray, love are o însemnătate aparte pentru mine, Elizabeth Gilbert descrie în ea o experiență proprie reală și e în carte, într-un capitol, un episod care se petrece tocmai acolo, în deja vestita, înainte de carte și film, Pizzerie da Michele din Napoli. E o nebunie pizzeria aceasta. O găsești ușor, pe o străduță în apropiere de Domul din Napoli și e chiar amuzant modul în care se petrece servirea acolo. Un chelner te așteaptă în fața ușii și te servește cu un număr trecut pe o bucățică de hârtie, apoi stai acolo afară și îți aștepți rândul. Cam 20 de minute per număr e alocat pentru a fi consumată pizza la una dintre mesele dinăuntru. Când îți vine rândul, ești invitat să ocupi loc într-una dintre cele trei sau patru încăperi care trec una prin cealaltă.

Când a venit rândul numărului treisprezece, adică numărul nostru, după vreo douăzeci de minute de așteptare – în ianuarie, extra sezon turistic – noi am avut loc tocmai în ultima încăpere. Camere absolut rudimentare, cu o faianță veche pe pereți, cu mese și scaune banale, cu aspect de bucătărie de cantină. Mie mi s-a părut amuzant, Puștiul a luat totul ca pe o aventură. Servirea a fost ok, am comandat două Margherita, una pentru servit acolo, cealaltă o vroiam la pachet, știam deja că aceasta e varianta potrivită pentru noi. Mi-a plăcut să fiu în cea mai vestită pizzerie din Napoli, ba chiar din întreaga lume, dacă e să dau crezare laudelor oamenilor locului. Emoția legată de cartea aceasta care-mi e dragă n-a schimbat gustul pe care pizza l-a avut, dar clar i-a dat o savoare aparte. Pe drumul către hotel, am întâlnit și alte pizzerii, una dintre ele avea așezată în fața intrării opera de artă din fotografia de mai jos. Da, din aluat de pizza e realizată.

Pizza mi s-a părut la fel de bună în ambele locuri, n-aș putea să fac vreun top. Bună, nu fantastic de bună, dar, nefiind o mare cunoscătoare, bănuiesc că nu prea pot să apreciez în mod avizat. Proaspătă, cu blatul foarte subțire, dar nu uscat și crocant ci moale, chiar pufos, cu mozzarella multă, cu aromă plăcută de roșii. Pizza bună, i-a plăcut mult Puștiului, i s-a părut delicioasă, el care nu-i pasionat de pizza în general. Prețurile au fost absolut fantastic de rezonabile, 8 euro două pizza la cutie la Di Matteo, 10 euro două pizza la Da Michele. Și erau pizza mari, puteam să mâncăm maxim una și jumătate noi doi împreună.

Așadar, întâlniri reușite cu Margherita. Mai vrem.