E inutil, spune Oana, să încerci să pari altceva decât ești. Și știu bine că așa și e.
Îmi zic de multe ori – și chiar mă pregătesc s-o fac – că o să scriu posturi mai vesele, că o să vorbesc despre lucrurile mărunte – bine, o să-mi ziceți că alea sunt și frumoase – ale vieții, că o să înșir banalități despre ce-am mai gătit, ce ședințe interminabile de cumpărături am mai făcut, ce bârfe bombă am mai auzit. Dar… nu pot. Poate pentru că nu-s nici vreo gospodină desăvârșită, nici vreo ahtiată după cumpărături și nici bârfele nu mă interesează prea mult. Mda, știu, sunt cam ruptă de actualitatea vremii în care trăiesc și existența mea e într-o lume cumva aparte în care tot ceea ce intră e selecționat printr-o sită extrem de personalizată. Așa, după suflet.
Nu pot, nicicum, să fiu altceva decât sunt. Scriu cu melancolie și tristețe pentru că asta e ceea ce îmi curge în vene. Uneori – de multe ori, da – lupt împotriva a ceea ce sunt și mă străduiesc să par altceva. Să fiu ceea ce se așteaptă de la mine sau ceea ce cred că ar plăcea mai mult celor din jur. Uneori îmi și iese, alteori rezultatul e tocmai contrariul a ceea ce s-ar fi dorit. Dar nu pot, nu-mi iese nicicum să afișez o față veselă când sufletul îmi plânge, nu pot să mă prefac că mi-e bine când nu e așa. Și, stau și mă întreb, de ce-aș face-o? Doar ca să par altfel decât sunt? Să le creez celor din jur o impresie de om puternic, mereu stăpân pe situație? Să ascund, cu orice preț, vulnerabilitățile, tocmai pentru ca cei din jur să nu simtă milă, compasiune sau altceva de acest gen? Pentru ce? Ca ei, însoțitorii în ale vieții, să nu se simtă apăsați de probleme ce nu-s ale lor?
Sunt ceea ce sunt, ceea ce pot să fiu, cu toate ale mele. Mi-s drumurile întortocheate și mă străduiesc, așa cum pot, să merg pe ele. Căutând. Sperând.
Voi, de ce, dacă o faceți, alegeți să păreți altfel decât sunteți? E pentru voi un joc sau o stare de fapt a lucrurilor, ceva ce v-ați obișnuit să îmbrăcați, dimineața, odată cu aranjatul cravatei în oglindă sau cu ultimul retuș al machiajului?
0
Articol anterior
14 comments
Foarte bun postul,imi place mult ,deoarece vorbeste despre prefacatoria la care suntem nevoiti sa luam parte.De multe ori trebuie sa purtam masti pentru a fi placuti sau acceptati de cei din ”inalta societate”,dar cine sunt ei ,nu sunt oare tot oameni ca si noi,iar din cate stiu eu suntem toti egali (cel putin asa se presupune).Recunosc ca de multe ori a trebui sa ascund ceea ce simt pentru a nu rani sau impovara pe cel de langa mine,dar stau si ma gandesc -Eu ce sunt ?…nu tot om?..,eu de ce nu am voie sa ma exprim liber? ,de ce mereu trebuie sa ma conformez cerintelor celor din jur?As vrea sa fiu mereu EU,nu numai in camera mea intre 4 pereti ci si in ”societate”…sper sa reusesc si asta doresc tuturor .Fi cine vrei tu sa fi.
Dacă tot suntem nevoiți să ne purtăm măștile, măcar să avem, așa, câte un locșor al nostru, unde să putem renunța la ele, să fim așa cum simțim, eliberați de constrângeri… Nu depind toate doar de noi, asta e clar, și e necesar să ne gândim la cei din jur, pentru că ne pasă de ceea ce simt cu privire la noi dar… poate că există o limită peste care e bine să nu trecem, să nu dăm uitare chiar de tot ceea ce suntem pentru a fi ceea ce trebuie…
Aici mi-e teama sa raspund. Ai punctat tu prea bine …
Am dat doar curs unui sentiment de împotrivire ce și-a făcut simțită prezența când ți-am citit cuvintele… O împotrivire de-a mea către mine însămi…
In toate privintele,fii cea care vrei sa fii!Nu cea care li se nazare altora sa fii
Dacă am fi lupi singuratici, poate că am putea aplica un astfel de sfat și-am reuși să fim exact așa cum vrem să fim. Dar ne pasă prea mult de cei din jur pentru a nu ține cont de așteptări, de încorsetări, de toate dinafară… dar, măcar, în lupta asta, să nu ne pierdem cu totul…
Întîiaşi dată pentru prima oară, mi-a venit în minte versul repetat obsesiv (spre sfîrşit) de către Sting în piesa Englishman in New York: „[…] be yourself, no matter what they say!”
Problema ar fi însă, că unii oameni – să zic majoritatea? – au o predispoziţie spre enigme, le plac persoanele care au ceva de ascuns fiindcă misterul atrage, le oferă o preocupare, o intrigă. Dacă le stai dinainte ca o carte deschisă, te citesc din două priviri şi pleacă mai departe, plcitisiţi. Însă fiecare cu pi… vreau să zic, cu felul lui de-a fi, iar dacă uneori mai încerci să te dai după voia lumii, tot la ale tale revii. Şi cin’ te place, te place aşa cum eşti.
Da, vroiam să înserez, la un moment dat, în text, ideea asta… cine mă place, mă place așa cum sunt. Dar m-am răzgândit pentru că nu cred în ea decât într-o anumită măsură. Îmi dă, cumva, senzația de inflexibilitate. Și eu chiar cred că întotdeauna e loc de mai bine. Și că, dacă ne dorim apropierea cuiva, nu-i de-ajuns să acceptăm lucrurile așa cum sunt, mai e necesar să le și înțelegem, să trecem dincolo de aparențe…
Eu incerc sa fiu exact cel ce sunt.
Mai rau este ca mi se rupe, in general, despre ce cred altii despre modul meu de-a fi – cateodata, poate-ar trebui sa mai aplec urechea.
Dacă îţi iese, dacă nu există consecinţe pe care să simţi că nu ţi le poţi asuma, e bine. Poate greşesc dar… tot cred că sunt momente – sau o să fie – când va trebui să… pleci urechea, cum singur spui…
[…] schtiel, DAP, vultureşti, cammely, alt cer senin, alex, kadia, lili3d, ironic blonde, tu1074, loredana, oana, florentina, bineînţeles că şi pe traficantul cu hituri teo negură, dar nu numai pe ei, […]
Zicea Bertrand Russell intr-o carte a lui, „In cautarea fericirii”, ca pentru a merge mai aproape de fericire, trebuie ca atunci cand avem probleme sa ne intrebam „Care e cel mai grav lucru care mi se putea intampla acum? S-a intamplat? Nu, deci nu merita sa ne gandim la asta”…ceva de genu:) Nici eu nu sunt mai brav, am momente f multe si lungi de totala pierdere….dar macar incerc sa te ajut pe tine:)
Mda, de cele mai multe ori, ceea ce ne lipseşte, sau, ceea ce avem doar, e o singură vedere asupra lucrurilor, o singură percepţie… Dar nu e ca şi cum ar trebui să ne încadrăm în nişte norme perfect stabilite şi… acolo să fie toate rezolvările… oricum, poate că normalitatea constă tocmai în variaţiile astea prin care trecem…
🙂 Sa stii ca se poate sa ai dreptate
Comments are closed.