Bunica mea imaginară…

Eu n-am avut niciodată bunici. Cei care ar fi vrut – probabil – să ocupe posturile astea au murit înainte să poată să o facă iar cei care ar fi putut au ales să fie orice altceva dar nu bunici. Așa s-a întâmplat să fie, cu o astfel de stare a lucrurilor am fost obișnuită și, deși tânjeam, în copilărie, după evadări în vacanța mare la bunici, eram cumva împăcată cu această lipsă pe care, de fapt, n-o simțeam ca pe o lipsă. Nu știi că îți lipsește ceva ce n-ai avut niciodată, nu?
Dar acum, la vârsta asta ingrată, medie, de peste 30 de ani, mi-aș dori din suflet o bunică. Cred că, de fapt, conștientizez faptul că mi-a lipsit mereu o bunică de mulți ani, de când m-am făcut „om mare” doar că, sunt lucruri pe care nu le putem schimba și, chiar dacă ne dor, încercăm să le ignorăm. Dar… O bunică cu priviri blânde și înțelepte, cu voce caldă, cu păr alb și multă, multă dragoste pentru nepoți. Mi-aș dori o bunică care să fie, ACOLO, la locul ei, o bunică care să mă mângâie pe frunte și să-mi dea sentimentul că, cel puțin lângă ea, eu încă mai pot să fiu copil. Cred că mi-e tare dor să nu fiu om matur, cu atâtea probleme și responsabilități, mi-e tare dor să nu port pe umeri poveri a lumi întregi, mi-e tare dor de seninătatea gândurilor de copil. Un copil care știe că sunt, în jurul lui, mereu oameni mari gata să-i întindă o mână sau să-i dea un sfat.
Nu, n-am o bunică imaginară în ciuda titlului postului. Nu aveam, în copilărie, nici prieteni imaginari, nici păpuși pe post de parteneri de joacă. În adolecență doar, mi-aduc aminte că-mi petreceam – ziua – mult timpul în cimitirul orașului și, ca să nu pară ciudat că tot stau pe acolo, îmi găsisem un mormânt al unei femei care avea o bancă lângă el și stăteam pe banca aceea. Îmi ziceam că femeia aia poate fi vreo mătușă de care mi-e dor și căreia îi împărtășesc problemele de sfârșit de lume ale adolescenței mele. Dincolo de faptul că poate părea cel puțin straniu, mie mi-era bine acolo, eram singură, cu ale mele, nu mă deranja nimeni și nimic și nici nu trebuia să fac față interacțiunilor care ar fi fost inevitabile într-un altfel de loc, un parc, de exemplu. Citeam cărți, scriam jurnale, vorbeam cu mine. Ce e cert, e faptul că n-a existat în viața mea o bunică, o mamă sau o soră mai mare care să asculte ce am de spus, care să fie, doar să fie… Nu degeaba scriam, demult, că mă simt a nimănui, de nicăieri.
Puștiul meu își are bunicii în formație completă și sunt cu adevărat recunoscătoare pentru asta. Sunt recunoscătoare pentru dragostea și grija cu care e înconjurat și mi-aș dori să-i fie bază construcției lui emoționale cărămizi solide de afecțiune, care să-i fie cu adevărat de folos când va mai crește. Îmi dau seama că e o binecuvântare să ai un bunic căruia să-i distrugi răsadurile din grădină sau să-i verși vinul din butoiul din beci, o bunică care să respire mereu în preajma ta fericirea de-a avea un nepoțel. Și mă bucur pentru el, și sper să-i aibă alături cât de mult s-o putea.
Dragilor, prețuiți-vă bunicii, dacă-i aveți sau prețuiți-le amintirea, dacă e tot ce v-a rămas. Eu n-am nici măcar asta, nici măcar amintiri. Și, chiar e un lucru important în viața unui om, nu credeți? Un copil care crește fără bunici va fi, fără îndoială, un adult mai puțin întreg…