Bagajul genetic

by loredana
19 comments

Mi se spune mereu că Puștiul seamănă cu mine. Că are nasul meu, o știm deja din luna a șasea de sarcină, dovadă stau fotografiile făcute la ecograful 3/4D iar faptul că avem aceeași nuanță a părului, e clar, un alt lucru evident.
Descopăr, însă, în ultima vreme, că-mi seamănă în multe privințe. În unele care mai mult mă întristează și mă pun pe gânduri decât mă bucură. Mă gândesc acum la două asemănări cărora nu știu cum să le fac față și tot sper că pot fi caracteristici care, la un moment dat, se vor transforma în atuuri, în ceva care să-i folosească, nu să-i dăuneze.
Sensibilitatea e una dintre ele. Îl văd pierdut de fiecare dată când trebuie să facă față unei situații noi, îl văd izolat atunci când nu știe cum să se integreze, îl văd speriat și timorat, și apăsat, repede cu lacrimi în ochi, când se chinuie să nu plângă, cu buzele strânse-ntr-o atitudine ce-mi picură amărăciune direct în suflet. Și mi-e așa de teamă pentru el. Mi-e teamă că-mi moștenește înclinația asta spre dramatizare, că-mi seamănă în felul ăsta emoționalo – categoric de-a fi și că tare va mai avea de tras din cauza asta. E un copil așa de bun, cu o seninătate-n privire incredibilă și, pe de altă parte, e așa sensibil, se închide așa de repede în el, alege să se retragă decât să insiste atunci când e într-un mediu diferit și tare mi-e teamă că-l va prinde mereu nepregătit vârtejul ăsta haotic al vieții și-l va purta pe căi prea greoaie pentru el. Și nu-i voi putea mereu răspunde veșnicei lui întrebări – mami, de ce? (de ce să merg la grădi (da, după un an jumate, încă plânge dimineața), de ce să stau cu altcineva, de ce nu pot să vin cu tine, de ce așa, de ce nu așa, etc)
Încăpățânarea e o altă asemănare majoră care mă sperie. Da, știu, uneori e bine să fii încăpățânat, e ceea ce-ți dă imboldul să lupți pentru ceea ce îți dorești, e ceea ce te determină să acționezi… știu. Dar e, de multe alte ori, o caracteristică care face mult rău. Îl pedepsesc uneori și-l trimit în camera lui, se duce și stă acolo la neșfârșit, aproape de fiecare dată sunt eu cea care renunță și cedează și nu el. Nu lasă de la el nimic. Preferă să piardă ceva decât să cedeze voinței altcuiva. Nu-i place să-și ceară scuze, nu-i place să recunoască că a greșit. Nu spune nimic atunci când îl cert dar se uită la mine c-o privire care cuprinde-n ea mai mult decât ar putea spune cuvintele. Și-mi aduce aminte de mine, de mine copil certat de părinți, de încrâncenarea cu care mă uitam în ochii mamei și nu cedam, și știam că o scoate din sărite să mă uit atât de încruntată la ea și tocmai de-asta o făceam. Și așa face și el acum, la cei patru ani ai lui. Mă înfruntă, tăcând. Și mi-e așa de dureros și mă sperie îngrozitor. Că mă străduiesc din răsputeri să nu-i fiu doar mamă, să-i fiu prieten și simt că nu-mi iese. Că sunt, înainte de toate, părinte pentru el și, mai mult, că sunt părintele rău, cel care-l supune regulilor, cel care-l ceartă și-l corectează și-l provoacă la încăpățânarea asta căreia chiar nu știu cum să-i fac față. Încăpățânarea care se manifestă în raport cu mine, ca părinte dar și cu ceilalți, cu prieteni, colegi, oameni cu care intră în contact.
Nu există manuale care să te învețe să fii un părinte bun și cred că, chiar dacă ai reuși să dai tot ce poți, ca om, tot n-ar fi suficient. Că sunt atât de multe situații dificile, că e atât de complicat să crești un copil, să ajuți la dezvoltarea unui om încât e imposibil să faci lucrurile perfect. Da, știu toate astea. Dar mi-aș dori din suflet să fie mai ușor. Să poți, ca părinte, măcar creiona niște trăsături copilului, să-i poți transmite – dacă tot trebuie să-ți semene – părțile bune din tine, nu pe cele rele. Aș vrea să-mi semene în alte privințe. Sau, aș prefera să nu-mi semene deloc, să fie altfel, un el diferit, dar să fie puternic, să fie hotărât, să simt că e pregătit pentru viață, că o să fie pregătit pentru viață. Dar cred că, oricâte zbateri ar fi în mine, ca mamă, tot nu-l pot feri de ceea ce-l așteaptă viața. Și nu, nu mă aștept să aibă un drum ușor, lin. Îmi doresc doar să aibă forța necesară de-a înfrunta toate câte vor veni. Și asta, dacă nu i-am transmis genetic, cum să îl învăț?

0

S-ar putea să-ți placă și

19 comments

Drugwash 10 decembrie 2012 - 23:09

E Leu, îşi revine el cu timpul. E foarte important să-i explici motivul pentru care ceva E sau NU E bine, nu doar să-i interzici sau să-l pedepseşti pur şi simplu. Dacă nu înţelege DE CE, s-ar putea s-o repete, chiar şi numai din motivul de a afla acel DE CE. Şi încearcă să discuţi cu el atunci pe moment, află-i părerea despre problema respectivă şi e foarte posibil să-ţi dai seama că de fapt are dreptate, în judecata lui inocentă, cel puţin uneori. Dacă dai greş şi-l pedepseşti atunci cînd ştie şi e convins că are dreptate, primeşti „bile negre” pe care mai tîrziu n-ai să le poţi duce.
Iar sensibilitatea s-ar putea să-i ajute în viaţă, să-l facă mai atent la pericole – de orice tip ar fi acelea; să zicem, o „ţeapă” prezentată drept chilipir – dar s-ar putea să-i şi exacerbeze dezamăgirile. Nu există perfecţiune aici, e totul la grămadă şi cu bune şi cu rele.
P.S. Crezi că mie mi-a plăcut vreun pic la „grădi”? Crezi că m-am integrat vreodată, pînă în ultima zi?
Parcă te aud murmurînd în sinea ta: „păi da, se vede de la o poştă, că tu nu te integrezi nicăieri!” 😆

0
Reply
frmshk 11 decembrie 2012 - 06:42

Ahh, îl mai știi pe leul din povestea Vrăjitorului din Oz? Așa-i și el, cred că nu știe că-i Leu, de fapt…
Nu, nu-l pedepsesc niciodată pur și simplu. Încerc întotdeauna să comunic cu el, să-i explic, să-l întreb dacă a înțeles ce n-a făcut bine. Și nici nu-l prea pedepsesc, de fapt, nu-s chiar dese momentele. Dar atunci când sunt, reacțiile sunt așa…
Cât despre grădi… da, nici Marc nu va păstra amintiri prea vesele, din păcate. Ideea e că trebuie să meargă la grădiniță, nu e altă variantă și atunci, mi-aș dori să nu fie așa un lucru greu pentru el…
Nu sunt eu în măsură să stabilesc cine, cum și cât ar trebui să se integreze.. 🙁

0
Reply
Drugwash 11 decembrie 2012 - 13:29

Mai ştii cum a evoluat povestea din Oz? Fiecare a primit ceea ce şi-a dorit, şi anume capacitatea de a înţelege în sfîrşit că totul stă în noi, că noi avem deja puterea doar că trebuie să realizăm lucrul ăsta. 😉
Acum e mic şi încă fragil, dar îşi va găsi puterea interioară, pe parcurs şi chiar dacă va păstra o anume doză de sensibilitate, ea va fi benefică. Depinde, bineînţeles şi de contextul în care va evolua (am zis ‘evolua’? scuze, voiam să zic ‘involua’) lumea, societatea.

0
Reply
frmshk 12 decembrie 2012 - 06:57

Primim ce ne dorim sau ceea ce avem nevoie, de fapt?
Că societate evoluează sau dimpotrivă… nici nu contează, el tot va trebui să găsească o cale prin care să facă față la tot ce-i va scoate viața înainte. Și, oricum ar fi, asta e lumea în care trebuie să răzbată…

0
Reply
Drugwash 12 decembrie 2012 - 12:22

În cazul de faţă, e vorba de ceea ce crezi tu că are el nevoie. Nici măcar n-ai certitudinea că îi va fi de folos. Lumea, viaţa se schimbă în permanenţă. Ceva în bine, ceva în rău – nu cuantific acum. Din punctul meu de vedere, o mare capacitate de adaptare înseamnă voinţă zero, idealuri, principii, verticalitate – toate zdrobite şi aruncate în coşul de gunoi al lui „trebuie” – blestemat fie cel care a inventat conceptul! Nimeni nu se poate „adapta” unei realităţi alterate, inechitabile, instabile şi chiar periculoase, păstrîndu-şi neştirbite principiile şi valorile morale. Şi atunci poate e mai bine să nici nu aibă aşa ceva, nu, pentru a se putea adapta mai uşor?
În ziua de azi, e clar că instinctul de supravieţuire are un net cîştig de cauză în faţa moralei. De aceea, direcţia în care se îndreaptă omenirea e concluzia logică a educaţiei forţate introdusă da, de la „grădi”, în minţile oamenilor: o junglă super-tehnologizată.
Aşa că nu-ţi fie teamă, la „grădi” va învăţa să fie un Leu adevărat. Şi s-ar putea să ajungi să-ţi doreşti să nu-ţi vei fi dorit asta niciodată…
P.S. Eu n-am suportat grădiniţa şi după un timp n-au avut ce face şi m-au retras; am stat acasă cu cîte-o bătrînă din vecini care avea grijă de mine. Am descoperit viaţa în ritmul meu şi în felul meu, fără înregimentarea forţată, fără a trebui să suport comportamentul de turmă al celorlalţi. Mi-am dezvoltat capacitatea de a gîndi de unul singur, lucru periculos în orice societate totalitară. Mi-e groază să mă gîndesc cum ar fi fost dacă aş fi fost un copil „normal” la vremea aceea…

0
Reply
ella 11 decembrie 2012 - 11:53

Citind postul asta mi-am adus aminte de o poza cu voi doi, zambind, in iarba 🙂 Poza aia spunea cat o mie de cuvinte despre voi si relatia mama-fiu. Eu as zice ca de ajuns faptul ca esti langa el, ca esti tu si ca il iubesti neconditionat. Restul (sper eu) or sa vina de la sine!

0
Reply
frmshk 12 decembrie 2012 - 06:58

Noi doi în iarbă… nu-mi vine în minte nici o astfel de poză… 🙂
Să vezi, când ești părinte, îți pui așa de multe întrebări și mereu simți că ar trebui să faci lucrurile mai bine, mai mult, mai… 🙂

0
Reply
Drugwash 12 decembrie 2012 - 13:10

Sau pentru cei cu scîrbă de FB (ca mine, spre exemplu), uite aici.

0
Reply
frmshk 12 decembrie 2012 - 13:15

Drug, tu de unde ai știut că la aceea se referă? 😛

0
Reply
Drugwash 12 decembrie 2012 - 13:19

Nu am „ştiut” ce e pe FB. Pur şi simplu a fost prima imagine care mi-a venit în minte cînd a pomenit de „voi doi în iarbă”. O ştiam de aici, mi-era vie în minte – comentariul meu de atunci are mai multă încărcătură emoţională decît poate părea.

0
Reply
childagain 11 decembrie 2012 - 17:01

Nu poți să îi insufli, sau să ”îi transmiți” ceea ce ai vrea tu, dar poți să îl ajuți să ducă mai ușor ceea ce a moștenit. Cum anume ? Ei, aici e clenciul :), trebuie găsite cuvintele și atitudinile potrivite fiecărei situații. Și eu mai scârțâi încă la capitolul ăsta 🙂 , pentru că băiatul meu, din ce descrii tu aici, seamănă tare mult cu al tău ! Deși e mai mare…
Totuși, al meu spune ”îmi pare rău, mămico”, și asta mă înmoaie ! Însă, cu toată părerea de rău, data viitoare repetă aceleași prostii. 🙂
E greu să educi un copil, să faci om dintr-un boț de carne, dar nu putem face decât ceea ce ne pricepem, iar restul… mai adaugă Cel de Sus.
Mult curaj, și să ai parte de bucurii din partea voinicului tău !

0
Reply
frmshk 12 decembrie 2012 - 07:00

Spune tu, nu-i o muncă de Sisif, zilnică? 🙂 De exemplu, o luăm de la capăt în fiecare dimineață. Cu aceleași discuții, cu aceleași lămuriri. Și cu aceeași porție zdravănă de lacrimi care-mi strâng sufletul ca într-o menghină. El plânge în sala de grădiniță, eu mă târăsc pe lângă uși. Și știu că n-am ce face. Ăsta-i numai un exemplu…

0
Reply
childagain 12 decembrie 2012 - 08:45

Chestia cu gradinita ni s-a intamplat si noua ! Cred ca este o caracteristica a Leilor… 🙂 Ce sa-i faci, trebuie sa invete sa se adapteze, trebuie sa inteleaga ca in viata exista si lucruri care „trebuie”. La asta inca mai lucrez si eu ! 🙂

0
Reply
Intuneric 11 decembrie 2012 - 17:53

Ai sa-l inveti simplu, pas cu pas.

0
Reply
frmshk 12 decembrie 2012 - 07:00

Că nu prea am de ales, nu? 🙂

0
Reply
Rochii de club 12 decembrie 2012 - 11:31

Ce am observat eu la generatia noua de copii? Sunt mult mai isteti decat eram noi cand eram mici, au personalitate puternica de la o varsta foarte frageda si cauta sa ne educe ei pe noi :)) Ne trebuie multa rabdare cu ei si nu trebuie sa le impunem ce sa faca, intr-un final vor intelege 🙂 Acum se alinta mult :))

0
Reply
cotos 12 decembrie 2012 - 16:14

Toti am fost copii..toti am fost o provocare pentru cei care ne-au crescut..Si din cate se pare au facut o treaba buna, si ne-au dat un exemplu bun de urmat, deci. nu ar trebui sa iti faci griji..:)

0
Reply
Vis De Toamna 12 decembrie 2012 - 23:45

In mare, el face ce vede la tine, daca te vede pe tine sigura pe tine, zambitoare si putin mai relaxata asa va incerca sa fie si el. In rest, prinde el din mers ;). Oricum, pana la adolescenta se va schimba mult, mult de tot.

0
Reply

Lasă un comentariu