Călătoresc spre mine însămi

Se duce și 2015, a mai trecut un an. Desigur, nu-mi mai place numărătoarea aceasta și, cu cât îl văd pe Puști crescând mai voinic lângă mine, cu atât simt că sunt prea mulți anii care se-adună în spatele meu și e musai să-i car. Dar, deh, aici nu-i vreo altă opțiune… e doar viața, cu un singur sens.

Altfel, după încă un an care mi s-a scurs printre degete, dar nu fără să lase urme, mi-ar plăcea să pot scrie niște chestii spectaculos de înțelepte, despre cât de mult am învățat eu în anul ce-a trecut să fiu un om mai bun, să trăiesc mai frumos, să apreciez mai mult părțile senine ale vieții, să ofer mai mult celor din jur, să fiu mai recunoscătoare pentru ceea ce am. N-am cum, n-am învățat. După încă un an de viață, sunt tot o nebunie de om.

Poate că în anul care vine voi căuta mai puțin și voi avea așteptări mai realiste. Poate că voi înțelege că nu toate drumurile trebuie să ducă undeva, că nu trebuie să învăț din toate câte mi se întâmplă. Că nu toți oamenii pe care-i întâlnesc au un rol clar și important în viața mea. Poate că voi accepta că e firesc să-mi așez sufletul în palmele făcute căuș și să-l ofer, cu totul. Că-i la fel de normal ca unii oamenii să-l primească cu grijă, alții să-l izbească de pământ. Poate că în anul care vine voi reuși să fiu mai mult eu, mai aproape de mine însămi. Poate că am să greșesc mai puțin, sau îmi va fi mai ușor să-mi recunosc greșelile. Poate. Sau poate că n-o să-mi iasă nimic din toate acestea. Și nici măcar n-o să fie vreo mare realizare, cum n-o să fie nici vreun deosebit eșec.

Nu putem alege de unde venim, dar putem alege încotro să ne îndreptăm, se zice… și toată viașa e așa, o sumă de contradicții, de extreme între care jonglăm sperând să ne găsim, cândva, cumva, echilibrul. Acel echilibru interior care să ne facă să ne acceptăm așa cum suntem, în primul rând pe noi înșine, apoi să-i acceptăm pe cei din jur așa cum sunt. Să fim puternici, ca să putem înțelege că putem să fim și slabi. Să fim curajoși, ca să nu ne doară cumplit când ne e frică. Să știm să ne bucurăm, ca să putem accepta că și tristețea face parte din noi. De-astea, clișeistice, poate fals dramatice, de care ne tot agățăm, sperând că o să învățăm, că o să descoperim marea taină a trăitului zen, cu liniște interioară, pace absolută, etc.

Sunt obosită la final de an. Dar n-o să fiu mai puțin obosită pe unu ianuarie, doar pentru că începe un an nou. Nu se resetează o stare sau un fel de-a fi, nu o iau de la capăt. Doar continui. Și le voi duce pe toate, asta mi-e clar. Așa cum pot, așa cum simt. Călătorind spre mine însămi. Ceea ce vă doresc și vouă, de altfel.