Cinci ani de blog. Cinci ani de viață.

Se împlinesc azi cinci ani de când scriu pe blogul acesta, cinci ani de când sunt extrem de loială acestui jurnal public. L-am început într-o zi de unu ianuarie, dorindu-mi să fie un drum nou, mai limpede, mai asumat. Și-a cam fost, ce-i drept. Un drum al meu către mine însămi, un drum care continuă…

Ce înseamnă pentru mine blogul acesta, ce mi-a adus el, am scris de tare multe ori în anii aceștia. Despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre lucrurile care au intrat în viața mea datorită acestui jurnal, despre direcțiile noi și provocatoare înspre care m-a îndreptat, despre momente pline, autentice… am scris mult, așa cum am și trăit, de fapt. Cu bune și cu mai puțin bune. Sus, foarte sus, printre nori, la propriu și la figurat, și jos, foarte jos, prin tărâmul întunecat al nesiguranțelor și al fricilor.

Așadar, azi, după cinci ani de scris, am răsfoit tot acest blog și-am selectat câte cinci articole din fiecare an. Pentru unii ani mi-a fost greu să mă limitez la cinci articole care-mi transmit și acum multă emoție, care vorbesc despre mine, cea care am fost într-un anumit moment, pentru alții selecția a venit de la sine. Oricum, mi-a adus multă bucurie această incursiune în trecut. Și dacă e ceva ce-mi doresc acum e să… continui. Nu într-un fel anume, nu așteptând schimbări esențiale, nu sperând la minuni minunate. Doar să continui.

2015

Despre ce fel de mamă sunt și despre cum mi-aș dori ca Puștiul să reușească să fie cea mai bună variantă posibilă a lui înșuși.
Îmi place că sunt femeie. Așa, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru, cu toate variațiile emoționale, contradicțiile și superficialitățile.
Mare parte din acest blog este despre sens. Căutare. Întrebări. De-astea, existențiale. Și articolul despre propriul meu El Camino, cam tot așa e.
Tura până pe Vf. Moldoveanu a fost una grea și solicitantă, dar atât de intens frumoasă. Memorabilă.
Unele momente au un parfum aparte și rămân în minte și-n suflet într-un loc aparte, special. Așa mi-a fost și Cișmigiul cu emoție.

2014

Probabil că e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată de ziua mea. Cele peste șaptezeci de plicuri cu scrisori, felicitări, vederi, gânduri bune și emoții, venite din toate zările. Zâmbesc și-mi vibrează sufletul de drag și emoție amintindu-mi.
Despre cât de mult iubesc zborul, despre minunea unui zbor cu balonul în Alpi, peste nori și peste o lume întreagă de viață cu de toate.
În oglindă cu mine însămi. Încercare de-a le vedea și pe acelea bune, alături de cele care înclină balanța înspre partea aceea goală a paharului.
Prima zi de școală a Puștiului, clasa zero, multă emoție, multe întrebări, o zi memorabilă, cu drag de copilul acesta frumos.
Frumusețe multă și efort și porție de viață zdravănă, aceasta e esența din articolul despre ceea ce primesc când merg pe munte.

2013

Un articol greu, pe care l-am scris cu taste direct din suflet, care mi-a cerut tribut mult efort emoțional, dar mi-a și oferit satisfacția de-a putea pune pe hârtie lucruri deloc ușoare.
Articolul despre fetele mele îmi e drag tare și mi-e și acum emoție multă și zâmbet în suflet.
Scrisoare pentru fiul meu… i-am scris-o când a împlinit cinci ani, e, în continuare, cel mai citit post de pe blog și, în același timp, deși Puștiul are deja șapte ani și jumătate, tot ce-am scris acolo e valabil.
Într-o zi mi-am făcut un borcan al momentelor frumoase. S-au adunat acolo multe, multe, multe hârtiuțe pe care-am notat câte ceva despre momente speciale.
O filă de poveste aproape fantastică e ziua în care Puștiul a zburat pentru prima oară cu un balon cu aer cald. Magic, moment încrustat în suflet.

2012

Mamă de băiat, mi-am dorit mereu o fetiță. Și-am scris despre cum simt că lucrurile sunt așa cum trebuie.
Într-o zi ai să găsești ușa muntelui, mi s-a zis. Așa s-a întâmplat, acolo, în Munții Rodnei, în prima mea tură montană. 
Dureri fizice, emoționale, dureri care ne doboară, dureri care ne întăresc. Mie așa-mi părea atunci, așa cred și acum.
Despre prima ediție a evenimentului SkirtBike și una dintre direcțiile extrem de dragi înspre care m-a dus acest blog.
Zorbas Kazantzakis, sau cartea despre oameni și relații și… iubesc cartea asta și mă întorc mereu la ea cu aceeași dorință de libertate a spiritului.

2011

Am pornit blogul acesta scriind despre drumul meu, despre temeri și nesiguranțe. După cinci ani, fac același lucru.
Locuiesc în Baia Mare de mai mult de cinsprezece ani deja. E orașul care m-a primit cu brațele deschise, oferindu-mi sentimentul de acasă pe care nu l-am simțit nicăieri altundeva.
Oameni frumoși. Da, am parte de oameni frumoși, de-a lungul anilor am primit multe porții faine de viață de la cei cu care mi s-au intersectat drumurile.
Senzația aceea de libertate și satisfacție pe care am simțit-o în aer, singură, agățată de o parașută, mi-e prețioasă, dragă tare.
Când Puștiul a început grădinița, am simțit de parcă l-aș arunca într-o arenă cu lei. I-am scris lumii o scrisoare, rugând-o să fie blândă cu el.

Cinci ani. Mulțumesc. N-am tort, dar am o poză cu cel mai bun macaron ever. Fain ar fi să fie așa anul acesta care tocmai începe. Colorat, la altitudine – eram în Alpi – și delicios. La mulți ani. Vouă, mie, blogului.